de bere în mână. E desculț, pantofii stau pe jos și își odihnește capul pe un teanc de reviste vechi.
Din când în când mai răsfoiește câte o revistă, ca să facă timpul să treacă
mai repede, dar e prea cald în seara asta ca să citească aceeași poveste din nou și din nou, așa că stă cu privirea ațintită spre tavan. Își dădu seama că
dacă cerceta cu privirea petele de umezeală, încercând să găsească în ele un desen, orele treceau mai repede.
Se foiește puțin pe canapea, își mai deschide un nasture de pe pielea transpirată, își șterge fruntea, bate cu degetele în sticla de bere în ritmul muzicii. În rest: liniște. E liniște de vreo – și se uită la ceas –, de vreo oră și douăzeci și șapte de minute.
Dă berea pe gât și pune sticla goală pe jos, lângă pantofi. Ridică din nou privirea spre tavan și își duce mâinile la ceafă. Își întinde picioarele pe canapea și trage aer în piept: simte miros de detergent, Marlboro și praf și, cel mai pregnant, mirosul de igrasie care nu dispare niciodată, nici măcar când e îngrozitor de umed afară.
Dumnezeule! Igrasia asta o să-i distrugă plămânii și sănătatea – și din vina cui? Nu stă aici noapte de noapte din vina lui. Ci din cauza curvei de la etaj.
Curva aia care stă în casa lui, care și-o trage cu alți bărbați, care le dă lor ce i se cuvine lui. Curva aia de nevastă-sa.
El n-are voie să o atingă. El nu mai are voie să o atingă. Toată lumea are voie să o atingă, până și gunoierul – și nu doar să o atingă, ci să o atingă
acolo, să o facă să geamă, să țipe cu gura aia a ei roșie, atât de tare încât o auzi chiar și din subsolul ăsta.
Doar știe că e și el aici. Știe cum îl afectează, de fiecare dată când și-o imaginează cu un alt bărbat. Tocmai de-aia o face înadins, tocmai de-aia geme atât de tare. În toți acești ani i-a fost soție, mamă și acum vrea să-i amintească faptul că a rămas în continuare o curvă. Trezind la viață partea aceea din el, partea aceea care vrea să o vadă așa.
VP - 239
E cazul să-i aducă aminte cui îi aparține și cât de mult rău i-a făcut. Și trebuie să o lovească unde o doare mai tare.
Dumnezeule!
Uite ce a ajuns să facă din vina ei.
Uite ce a ajuns să facă din iubire.
∵
— Când am crezut că dormi, m-am dus la cea mai apropiată cabină
telefonică și te-am sunat. Am știut că dacă o să auzi telefonul sunând, o să
răspunzi, crezând că te sună unul dintre amanții tăi. Gallagher. Polițaiul ăla –
Salcito. Și că dacă nu răspundeai însemna că dormeai dusă. Și atunci aș fi putut să intru pe ușa din față. În propria mea casă. În camera copiilor mei. Ca orice tată.
Vorbi cu răsuflarea la gură, cu o voce mai groasă decât de obicei.
Întotdeauna îl crezuse un prost. Prostul de Frank.
— Da, te-am sunat și când am văzut că ai răspuns, m-am luat la ceartă cu tine ca să-mi închizi telefonul în nas. După care m-am strecurat din nou în bloc și te-am auzit umblând prin casă, am auzit câinele schelălăind, am auzit când ai trântit ușa și mi-am dat seama că pot să intru în casă.
Își drese glasul și spuse:
— Și am intrat în casă. Pur și simplu.
Crezuse că era pregătită că audă povestea lui. Dar cum își imaginase că
era pregătită să audă una ca asta?
— Am descuiat ușa și am intrat în cameră. Dormeau amândoi, întinși pe-o parte, față-n față. Cin mormăia ceva în somn, iar Frankie dormea cu gura deschisă. Sforăia ușor, ca un cățeluș. Am deschis fereastra, m-am gândit să-i scot pe geam dacă aveai să te întorci. Am luat ecranul de protecție și l-am pus pe jos. Dar mi-am dat seama că avea să fie prea complicat. Și am zis că e mai bine să-i scot din casă pe ușă. Frankie s-a trezit la un moment dat, dar i-am zis că mergem la plimbare, iar când și-a dat seama că era tăticul lui, s-a culcat la loc, fără să stea pe gânduri.
Simți un vuiet în ureche. Simți cum i se urcă sângele la cap. Propriul ei sânge.
Se uită lung la el, fixându-și privirea pe acele câteva firicele de păr pe care le-a ratat cu lama de ras. Pe gulerul lui șifonat. La faianța crăpată de deasupra capului lui. Încercând cu disperare să se agațe de tot ce era firesc, banal.
— Cin nu s-a trezit deloc. După ce i-am scos din cameră, am pus din nou încuietoarea la ușă. M-am gândit că dacă îți pasă cu adevărat de ei, o să treci pe la ei să verifici că sunt bine. Și că asta însemna că îi meritai. Și ți i-aș fi adus înapoi, ți-aș fi spus că fusese o glumă, că fusesem să dăm o raită prin VP - 240
cartier. Doar că tu nu te-ai mai dus la ei, nu-i așa? După ce te-ai întors de la plimbare cu câinele, n-ai mai trecut pe la ei. Am rămas în mașină, te-am văzut stând pe terasă, cu o bere, cu o țigară, de parcă n-aveai nicio grijă pe lumea asta. Așa că am știut că nu te-a interesat să treci pe la ei, că făceam bine să îi iau la mine.
Își dădu seama că avea gura uscată. Încercă să înghită.
— Am ieșit cu ei din bloc și am observat un cărucior lângă clădirea vecină.
Aruncat pe iarbă. Și o cutie. Așa că am pus cutia în cărucior și le-am băgat sub fereastră. Am zis că poate or să creadă că s-au cocoțat singuri pe geam.
Ca să iasă din casă.
Se concentră pe detaliile poveștii. De parcă avea să-i fie mai simplu să
accepte cruzimea aceea.
— Dar nu te-ai gândit că o să se întrebe lumea cum de reușiseră să mute căruciorul? Cum de reușiseră să dea ecranul jos? Doi copii mici?
