și acum la fel ca atunci, inhalează același miros de înălbitor și vapori, deja nu mai știe unde e, dar știe că nici nu mai contează.
Iar când gardienii strigă la ea să se miște mai repede, deschide ochii, își ia prosopul aspru și îl freacă de piele până ce începe să o usture.
Mai târziu o să ia oglinda aceea mică pe care i-au dat-o, o să se uite la o părticică din chipul ei și o să vadă pielea strălucitoare, uleioasă, coșurile și va ști că încă își duce pedeapsa.
Din când în când, o să ridice oglinda la ochi – rapid, ca să vadă ce e mai rău – și o să-și aranjeze sprâncenele, o să-și lingă degetul și o să-l ruleze în jurul genelor, o să șteargă o parte din luciul acela, încercând să se privească
în propria oglindire. Astfel de mici frivolități sunt tot ce-a mai rămas din ea.
Își trage repede pe ea lenjeria cenușie și rochia de bumbac pe care i-au dat-o și un pulover pentru că nu e niciodată cald. Așteaptă ca gardianul să
vină să-i verifice patul, celula, pe ea însăși, după care trebuie să meargă la micul dejun.
Cândva, micul dejun însemna imagini decupate parcă dintr-o revistă cu ceainic de cafea, pâine prăjită și bucățele lipicioase de unt. Cu mămici, tătici și copii cu păr ciufulit și lăptic la gură. Cu zâmbete, pupici și începutul unei zile obișnuite. Spera ca astfel de gânduri să o ajute să se rupă de locul acela, doar că află curând că imaginile acelea luminoase se întorceau noapte de noapte, iar bucuria acelor zâmbete de la micul dejun o făcea să lăcrimeze în întuneric. Acum se concentrează pe fiecare clipă în parte. Pe ecoul zgomotelor de pe casa scării. Pe balustrada rece de metal. Pe tava din fața ei și pe tacâmurile din plastic. Pe mirosul de ouă, cereale și grăsime. Pe gustul de cafea amară și zgomotul acela pe care îl fac trei sute douăzeci și patru de femei atunci când mestecă.
VP - 5
Există un lung șir de astfel de momente, unul după altul, precum mărgelele unui rozariu. Trebuie doar să se agațe de fiecare pe rând, iar odată ce se termină se poate duce în bibliotecă și să-i ureze bună dimineața lui Christine. Christine este bibliotecara și, pentru că este condamnată la închisoare pe viață, are câteva privilegii. Înainte să-și omoare soțul cu un țurțure de gheață și un cuțit de bucătărie, lucrase ca învățătoare în Port Washington.
Christine are aproape șaizeci de ani: e subțirică, are păr închis la culoare, veșnic amabilă și senină. Soțul ei voia să o părăsească pentru secretara lui de douăzeci și doi de ani, așa că nu avusese încotro decât să-i pună punct cu cuțitul de bucătărie după ce țurțurele de gheață rămăsese înfipt în umărul lui. Christine nu mănâncă nimic la micul dejun pentru că ține la siluetă, așa că, de regulă, cărțile sunt deja aranjate în teancuri până ajunge Ruth la bibliotecă.
Ruth are sarcina de a pune cărțile în cărucior, cu cotorul spre exterior, și de a-și stabili ruta în funcție de cine și ce ar vrea să citească. După care își începe turul, strângând cărțile distribuite în ultimele zile și oferind altele în locul lor, notându-și cine ce a citit, ce cărți a primit înapoi și care dintre ele sunt atât de ponosite și rupte că va trebui să le lipească sau să le șteargă.
Și în fiecare zi în care împinge căruciorul acela de-a lungul fiecărui palier, aruncând o privire din pragul fiecărei uși, salutându-le pe femeile care știu că-i vor răspunde înapoi, se întoarce cu gândul la acea ultimă dimineață. A învățat să nu se mai gândească la micul dejun, dar nu se poate abține să nu și-o amintească. Siluetele cuibărite în paturile lor, dormind sau citind, urmărind fiecare cuvânt cu vârful degetelor, o duc întotdeauna cu gândul la dimineața aceea.
∵
În acea ultimă zi, după ce se termină de machiat, închise ușa de la baie în urma ei. Minnie făcea cercuri prin hol, schelălăind. Ruth îi făcu semn să se liniștească, își apucă în grabă pantofii și cheile și porniră la drum. Aerul încărcat anunța o nouă zi călduroasă în Queens. Merseră împreună timp de cincisprezece minute pe lângă curți frumoase, scăldate în razele soarelui, pe lângă șiruri de clădiri de apartamente identice, în timp ce Minnie trăgea de lesă, iar Ruth le zâmbea bărbaților care îi ieșeau în cale, salutând cu o mișcare scurtă din cap una sau două femei, din spatele ochelarilor ei de soare.
Odată ce se întoarse la apartament, Ruth bău un pahar mare de apă rece, își reîncălzi cafeaua și-o turnă din nou în ceașcă și se uită la Minnie în timp ce mânca. După care se hotărî să-i trezească pe cei mici.
VP - 6
Doar că ei se trezeau întotdeauna mai devreme. Știa înainte să ridice zăvorul și să deschidă ușa ce avea să găsească. Dacă era iarnă, avea să-i vadă
unul lângă celălalt în pat, sub pătura albastră, Cindy cuibărită în brațele lui Frank în timp ce acesta îi citea, cu ochii fixați pe pagină, cu cartea sprijinită
de genunchi, urmărind fiecare literă cu cealaltă mână. Când ajungea la un cuvânt pe care nu știa să-l pronunțe, sărea peste el sau se uita la poze, după
care inventa ceva. Cindy stătea cu păpușa în brațe, cu degetul în gură, plimbându-și privirea de la carte la expresia încruntată de pe chipul fratelui său. Când îi citea ceva amuzant sau când îi vorbea cu una dintre vocile sale speciale, fata începea să râdă și să bată din palme.
Dar în alte zile călduroase, precum dimineața aceea de iulie, îi găsea întotdeauna treji, cocoțați în patul lui Cindy, cu capetele scoase pe fereastra de la etaj, făcându-le cu mâna oamenilor de pe stradă. Chiar și cei care nu-i cunoșteau nu se puteau abține să nu le zâmbească acelor chipuri rânjite cu obraji de copilași. Ruth știa că avea să fie mândră de copiii ei. Avea să fie mândră de ea însăși, căci îi crescuse, practic, de una singură. Crescuseră cu jucării și cărți, aveau haine frumoase și curate, seară de seară își mâncau legumele la cină. Erau în siguranță. Era un cartier liniștit: primăvara trecută, după ce ieșiseră din casă pe fereastră, o bătrânică îi adusese înapoi acasă, înainte ca Ruth să-și dea seama că plecaseră. Abia reușise să-și ascundă
uimirea. Femeia părea puțin nebună – avea părul roșu ca focul și era îmbrăcată cu o rochie largă, cu imprimeu floral – însă îi îmbrățișă și îi pupă
pe copii de rămas-bun, înainte ca aceștia să dea buzna în casă. Dădu semne că ar fi vrut și ea să intre după ei, dar Ruth se propti în pragul ușii.
— Nu-i ușor, doamnă Malone. Știu. Și eu sunt mai tot timpul de una singură. Nu-i ușor.
Avea un glas aspru și vorbea cu accent. German sau poate polonez. O
cercetă pe Ruth din cap până-n picioare, dezaprobator.
Ruth o întâmpină cu un zâmbet scurt și dădu să-și ia rămas-bun.
— Doamnă Malone, ce vreau să spun e că, dacă ai nevoie de ajutor, spune-mi. Noi locuim acolo, zise ea, arătând cu degetul la numărul patruzeci și patru. Te așteptăm pe la noi.
Lui Ruth îi dispăru zâmbetul de pe chip și se uită fix în ochii ei.
— Nu avem nevoie de ajutor. Suntem bine.
După care trânti ușa în urma ei, se duse în bucătărie și înșfăcă sticla pe care nu o deschidea niciodată înainte de șase seara și o dădu pe gât. Apoi intră în dormitorul copiilor care deja o așteptau și îi pălmui pe amândoi cu mâinile ei mici. Pentru că din cauza lor băuse. Pentru că din cauza lor se uitase bătrâna aceea atât de urât la ea, pentru că se săturase de tot.
VP - 7
În acea ultimă zi, auzi câteva chicoteli pe când se apropia de ușă. Ridică
zăvorul și îi auzi sărind de pe patul lui Cindy, luând-o la fugă spre ușă.
Deschise ușa, iar Frank țâșni printre picioarele ei, luând-o la dreapta spre toaletă. Nu voia să mai facă pipi în olița lui Cindy. Deja era băiat mare, obișnuia el să spună, avea aproape șase ani. Cindy avea doar patru, ea era încă bebelușul ei. Ruth se aplecă să o ia în brațe, își îngropă chipul în claia ei de păr blond și o luă la stânga pe hol. Cindy își strânse picioarele în jurul taliei ei și o apucă cu brațul grăsun de după gât. Simți privirea fiicei sale cercetându-i obrajii pudrați, genele negre, buzele colorate. Degețelele ei parcă îi sărutau pielea, încolăcindu-se prin părul ei. Uneori, Cindy îi spunea:
— Arăți ca o doamnă prințesă, după care colora buzele și obrajii păpușilor ei în roz, și le făcea părul roșu cu acuarelele ei.
Prințesa Mami.
Ruth intră în bucătărie și o dădu jos pe Cindy din brațe. Frank intră pe ușă, cu mâinile ude, se așeză pe scaun și se uită încruntat la bolul cu cereale.
— Îmi dai ouă?
