— Mai vreau! Mai vreau!
Ruth continuă să o dea în leagăn până obosi. După care se așezară la umbră, la câțiva pași de celelalte mame. Ruth întinse pătura albastră pe care o luase de pe patul lui Frankie și își îndreptă privirea spre băiatul care se dădea pe tobogan. Unul dintre copiii Normei dădu tare cu piciorul în minge, aproape nimerind-o în față de Cindy care începu să țipe. Frankie veni în fugă
spre ei și se propti în fața lui: băiatul era cu doi ani mai mare și cu zece centimetri mai înalt.
— Băi! Să nu te prind c-o lovești pe Cindy! Să nu te prind!
Băiatul părea gata să bufnească în râs, așa că Ruth îl chemă pe Frankie la ea, ca să-i arate că Cindy nu pățise nimic. Cei doi copii împărțiră ultima sticlă
de suc.
Cinci minute mai târziu, totul fu dat uitării, iar Frankie se întoarse la joacă. Ruth se sprijini de trunchiul unui copac, strângând-o pe Cindy la pieptul ei, alintând-o, ascultând distrată discuțiile celorlalte mame.
VP - 11
— Și i-am spus, Phil, pentru numele lui Dumnezeu, e mama ta, trebuie să-i spui, și el mi-a zis că da, da, o să vorbească cu ea, dar știu că n-o s-o facă, e așa un…
— …așa că șeful lui a venit sâmbătă la noi la cină. Am făcut rulada aia de curcan, rețeta lui Joanie. Știi tu. Și plăcinta mea cu lămâie. A mâncat trei porții. Trei! N-am văzut în viața mea așa…
— Zice că are mult de lucru, dar știu eu prea bine ce înseamnă asta. Îl sun la birou și nu-mi răspunde nimeni. Și când ajunge acasă i-o spun verde-n față, uite ce, Bob, știu pe unde umbli, dar el…
Ruth tresări speriată. Cu brațele goale. Sări ca arsă, inima stătea să-i iasă
din piept. Angela o observă și începu să râdă.
— Sunt acolo, cu Norma. Nu-ți face griji!
Ruth își trase sufletul și îi mulțumi din priviri. Se uită la ceas și se ridică în picioare.
— Pleci deja?
Ruth se scutură pe pantaloni și împături pătura.
— Da. Am de dat un telefon și trebuie să pregătesc cina pentru copii. Pe curând, Angie. Pe curând, Norma.
Se îndreptă spre terenul de joacă, îi strigă pe Cindy și pe Frankie și îi luă
în brațe. Plecară împreună din parc, toți trei. Pentru ultima oară.
* * *
— Am plecat la patru.
— Pentru că am avut grijă să fim plecați până atunci. Aveam de dat un telefon înainte de ora cinci.
— Pe Arnold Green. Avocatul meu.
— Mi-a zis să revin cu un telefon. De regulă, termină lucrul la cinci, dar mi-a zis că mai are de lucru.
— Păi, ne-am dus acasă. Ah, da, am oprit să iau ceva de mâncare. De la Walsh’s Deli. De pe Main Street. Nu aveam nimic de mâncare acasă.
— Hm… carne. De vițel. O conservă de fasole verde. Și lapte.
— Nu, ne-am dus direct acasă. Copiii au fugit afară la joacă, iar eu l-am sunat din nou pe domnul Green. Am vorbit vreo… nu știu, cincisprezece, douăzeci de minute.
— Păi, despre procesul de custodie. Dar chiar nu înțeleg, de ce vorbim despre asta? Ce importanță au toate astea?
— Da, în regulă. Îmi cer scuze. Sunt doar supărată, înțeleg. Îmi cer scuze.
— Mai aveți să-mi dați o țigară?
— Mi-a spus că bona mea preferată avea să depună mărturie împotriva mea.
VP - 12
— Nu – nu are de-a face cu copiii! Pretinde că îi datorez bani. Șase sute de dolari. Niște minciuni. Și mi-a zis că, dacă-i dau banii, n-o să depună
mărturie în favoarea lui Frank. Vrea ca cei mici să meargă să locuiască cu el, iar ea m-a amenințat c-o să-l ajute să obțină custodia.
— V-am spus deja, nu e adevărat. Încearcă să mă șantajeze să-i dau niște bani pe care nu-i datorez.
— Nici nu mă gândesc.
Urmează câteva clipe de pauză. Zgomotul unei brichete aprinse.
— O altă bătaie de cap. Frank m-a lăsat de izbeliște cu toate.
∵
