Ruth oftă în sinea ei. Era de-abia nouă dimineața și deja se simțea extenuată.
— Nu. Mănâncă-ți cerealele.
— Vreau ouă, răspunse el, bosumflat.
— La naiba, Frankie, nu avem ouă! Mănâncă-ți cerealele!
Ieși din cameră, dar o zări pe Cindy schimonosindu-se la față, știa că avea să înceapă să se smiorcăie. Deschise ușa, o lăsă să se trântească în urma ei și trase adânc aer în piept.
Era perfect conștientă de țipetele copilei din camera alăturată, de Minnie care începuse să latre, de privirile îndreptate asupra ei de la ferestrele vecine. Carla Bonelli de la etajul trei. Mă-sa băgăcioasă a lui Sally Burke din clădirea de peste drum. Nina Lombardo, vecina ei, care stătea cu ochii-n patru. Să-i ia dracu’. Ea era cea care-și creștea copiii de una singură, muncind pe brânci, zbătându-se să-și câștige pâinea cea de toate zilele, luptându-se cu fostul soț, nu ei. Habar n-aveau ei cât de grea era viața ei.
Nu s-ar fi gândit niciodată că avea să se ajungă la asta. Toate lucrurile acelea pe care Frank obișnuia să le facă și care îi făceau inima să-i bată mai tare – felul în care îi rostea numele, felul în care se uita la ea – după nouă ani și doi copii împreună, toate acele lucruri se transformaseră într-o mare bătaie de cap.
Dintr-odată avea ochii plini de lacrimi, clipi de câteva ori, coborî două
trepte și se așeză greoi, scoțându-și țigările și bricheta din buzunar.
Preț de o clipă, se văzu în curtea unei alte clădiri de apartamente, într-o altă vară. Stătea așezată pe verandă, odihnindu-și mâna pe pântec. O ușă se VP - 8
deschise în spatele ei, iar soțul ei se așeză pe vine lângă ea. Ruth se întoarse cu fața spre el, iar el o sărută pe obraz, își puse mâna pe mâna ei, simțind bebelușul care se mișca în burtă.
— Cum te simți, draga mea?
— Sunt bine. Obosită, zise ea, întinzându-se, căscând. Era veșnic obosită.
Se simțise la fel de obosită și când fusese însărcinată cu Frankie: în ultimele două luni de sarcină, ar fi dormit toată ziua.
Frank băgă mâna în buzunar.
— Ți-am luat un cadou.
Ruth luă pachețelul și rupse ambalajul. Simți ceva moale înăuntru: care vasăzică, nu era o bijuterie. Poate șosete? O cămașă de noapte?
Era un iepuraș: o jucărie de pluș, cu doi ochi sticloși.
— E pentru bebeluș.
Ruth încuviință, se ridică greoi în picioare și mormăi ceva despre cină.
Lăsă iepurașul pe trepte și de-abia mai târziu observă că soțul ei îl dusese în casă și îl așezase pe etajeră în camera copiilor pentru ca Frankie să nu ajungă la el.
Uneori se întreba dacă nu cumva acela fusese momentul în care începuse să-i poarte pică.
În acea ultimă zi avu nevoie de câteva clipe ca să se întoarcă la realitate.
Clipi din nou de câteva ori, dându-și seama că țigara arsese de tot. Se ridică
în picioare și dădu să intre în casă, făcând un semn cu capul spre fereastra lui Marie Burke. Zări perdeaua mișcându-se și zâmbi în sinea ei.
∵
Acum, pe când împingea căruciorul cu cărți de la o celulă la alta, acestea erau amintirile pe care le avea în minte. Își aminti că intrase înapoi în casă, că se întorsese în bucătărie, că își turnase o nouă ceașcă de cafea și că
rămăsese acolo, cu ceașca în mână, uitându-se la copii.
Cindy mesteca de zor la cerealele ei, cu ochii ei albaștri ațintiți asupra fratelui său. Frankie rămăsese cu nasul în bolul de cereale pe jumătate gol, supărat, îmbufnat. La fel ca taică-su.
Ruth mai luă o gură de cafea și spuse:
— V-ați distrat frumos ieri cu tati?
Copiii se uitară lung la ea. Își dădu seama că nu știau ce să răspundă.
— Ce ați făcut?
Cindy scăpă lingura din mână cu zgomot.
— Ne-a dus acasă la el. E frumos.
— Da? Nu știam că tati s-a mutat de la buni.
Rămase surprinsă să afle că mama lui îl lăsase să plece din nou. Și că el se îndurase să se mute.
VP - 9
— Și tati stă singur acum? întrebă ea.
Cindy dădu din cap că nu, cu gura plină. Ruth așteptă, însă Frankie fu cel care răspunse.
