1 Târgul Internațional de la New York din 1964, organizat în Flushing Meadows – Corona Park din Queens. (n. red.)
VP - 17
— Nu, n-am mai trecut pe la copii. Fusesem la miezul nopții. Erau bine.
Erau… Dumnezeule.
— Nu, sunt bine.
— V-am spus că sunt bine.
— Mi-am făcut o baie. Încă mi-era cald, așa că am făcut o baie rece, după
care m-am dus din nou la culcare.
— Cred că era patru fără un sfert. Poate chiar patru.
∵
Se trezi la ora opt când sună alarma, lac de transpirație, îi veniră în minte frânturi dintr-un vis: un copil plângând, un cer întunecat, un chip palid.
Se ridică cu greu în fund, își duse mâna prin păr, căscă. O aștepta o nouă
zi călduroasă. O auzi pe Gina tușind în apartamentul de deasupra ei și apoi pe Bill Lombardo prin perete, țipând la soția lui. Cineva trânti ușa.
Puse de cafea și intră în baie, se dezbrăcă și începu să se spele. Își luă
halatul pe ea și se întoarse în bucătărie, unde își turnă o ceașcă de cafea și își aprinse prima țigară a dimineții.
Avea întâlnire cu avocatul ei mai târziu, dar, momentan, își trase pe ea o pereche de pantaloni crem și o bluză roz. Își luă cafeaua și merse cu picioarele goale până în baie. Își începu rutina care urma să o aducă pe Ruth la viață în fața oglinzii.
∵
— Am ieșit din baie și am plecat cu câinele la plimbare.
— Nouă fără un sfert. Poate puțin mai târziu, nu-mi găseam pantofii.
— Cincisprezece minute. Probabil mai puțin de atât.
— Da… cu câteva persoane. Nimeni cunoscut.
— Ne-am întors și i-am dat de mâncare lui Minnie. I-am umplut bolul cu apă. Am mai băut o ceașcă de cafea.
— Da, pe la nouă și zece. Nu mai târziu.
— Nimic nelalocul lui. Îmi mirosea a ars. Probabil a pâine prăjită. Se auzea și radioul Ginei. Ah, da, am auzit un telefon sunând undeva în depărtare.
— Nu, atât. Doar că… tăcerea aceea. Era prea liniște în casă.
— Da, îmi amintesc că mi s-a părut că era prea liniște. M-am gândit că
poate nu se treziseră încă. După care… după care am deschis ușa.
∵
Dar cuvintele ei nu aveau cum să transpună realitatea.
Pe Minnie, care schelălăia fără oprire. Pe Ruth, care mergea grăbită, jenată, trăgând de tivul fustei, simțind căldura pe sub straturile de machiaj.
Cu gândul la întâlnirea ei cu Arnold Green din după-amiaza respectivă, la Frank, la chiria care trebuia plătită la final de lună.
VP - 18
Odată întoarsă la apartament: gustul de cafea călduță. Crăpătura din tavan pe care o observase cu o săptămână înainte și de care deja uitase.
Mirosul de fixativ venind dinspre ușa crăpată de la baie. Durerea de cap și încercarea de a găsi o aspirină.
Și tăcerea aceea. Nu doar tăcerea în sine, dar cât de puternică i se păruse.
De parcă golul acela care era în mod normal umplut de voci, de chicoteli, de zgomotul pașilor lor era doar atât: un gol.
Imaginea mâinii ei care ridică zăvorul și deschide ușa. Și din nou, din nou și din nou, amintirea aceea care nu-i mai dădea pace: împingea ușor ușa albă
de lemn, lumina se împrăștie în încăpere, mâna îi căzu pe lângă corp sub greutatea liniștii, simțind un nod în gât. Rămase în pragul ușii. În camera goală.
VP - 19
Capitolul 3
