Iată cum a început totul. Cu o ușă închisă, într-o cameră goală. Cu Ruth care ieși în fugă pe stradă, strângând cu putere în palma umedă brelocul cu chei. Alergând prin cartier strigându-le disperată numele.
A început cu un exces de furie. Dacă aflu că au ieșit iar pe fereastră, o să
fie vai și amar de ei.
După care furia se domoli, iar Ruth simți un nod în gât și un gol în stomac.
Iar odată ce ajunse din nou la colțul străzii 72nd, simți picături de sudoare pe piele, în păr.
Făcu stânga împrejur, neștiind încotro s-o apuce.
Poate n-o să iau decizia cea bună.
Poate.
Își mușcă buza, încercând să alunge gândul acea. Făcu stânga.
Ce de copii! De fiecare dată când zărea o claie de păr blond, simțea un junghi în inimă. După care observă un băiețel în fața ei, iar mersul lui îi atrase atenția. Îl apucă de braț și îl întoarse spre ea.
— Frankie! Ce mama naibii…
Se uită la chipul acela străin și îi dădu drumul, îl văzu pe cel mic rămânând cu gura deschisă. De-abia dacă sesiză țipătul copilului. De-abia dacă o auzi pe mama lui.
— Băi! Cucoană! Ce naiba crezi că faci…
Plecă în grabă, încotro văzu cu ochii. Rămase cu privirea ațintită asupra chipurilor celorlalți trecători, asupra trotuarului de la picioarele ei. Merse pierdută, evitând gropile.
Calci în groapă, și-o să cazi moartă.
Calci îl groapă, copiii nu mai vin acasă.
Își duse mâna la gură, simțind că i se face rău și o luă la goană. Începu să
alerge fără scop și direcție, după care coti din nou și nimeri pe 72nd Drive.
Observă că cineva venea în fugă spre ea. Își dădu seama că era vorba despre Carla Bonelli. Buzele femeii începură să se miște, iar Ruth reuși să rostească:
— Frankie și Ruth… au… nu-mi mai găsesc… ajută-mă să-i caut…
Carla vru să o ia de braț, dar Ruth se retrase furioasă, aruncă o privire în jurul ei, după care își îndreptă din nou privirea spre Carla.
— Găsește-i. Te rog.
Și porni din nou la drum, împleticindu-se, cu brațele pe lângă corp. Carla rămase în urma ei, cercetând-o cu privirea.
VP - 20
Odată ajunsă acasă, Ruth ridică receptorul cu o mână tremurândă și formă numărul. Își lipi urechea de receptor, își încleștă pumnul, înfigându-și unghiile în palmă. Auzi telefonul sunând.
Așteptă.
Așteptă.
Și apoi:
— Frank? Ai luat tu copiii?
— Nu te mai prosti. Unde sunt copiii?
— Nu sunt aici. Nu știu…
— Normal că am verificat dacă sunt în cameră! I-am căutat prin tot cartierul.
— De douăzeci, treizeci de minute – nu mai știu! Am căutat peste tot… nu-i găsesc nicăieri.
— Te implor. Dacă i-ai luat tu, spune-mi. Frankie, nu-mi face una ca asta.
Te implor.
Aceasta avea să fie ultima dată când îi spunea Frankie.
Frank mai spuse ceva, dar Ruth deja nu mai putea să asimileze nimic, îl auzi spunându-l doar „vin imediat”, după care îi închise telefonul, iar ea se agăță de cuvintele lui. Se apropie de fereastră așteptând să-i vadă mașina și își duse o țigară la gură. De-abia din a treia încercare reuși să o aprindă.
∵
Frank sosi. Ruth îi deschise ușa, iar el o îmbrățișă. Ruth înlemni în brațele lui, după care îl bătu ușor pe umăr. El îi dădu drumul și rămase țintuit în hol.
— Trebuie să… șopti ea, făcându-i semn spre bucătărie și, în cele din urmă, el luă atitudine.
