tu ai trăi ca un pustnic, ipocritul naibii.
Îndrăznești să spui despre mine că nu simt o mamă bună? Habar n-ai tu ce-o să urmeze, ești prea prost să-ți dai seama.
Continuă să dea ture preț de o oră, până ce se făcu liniște pe bancheta din spate și o auzi pe Cindy sforăind ușor, iar pe Frankie bolborosind ceva în somn, dar nu zări niciunde mașina lui Frank.
Căscă. Tresări. Era prea obosită ca să mai conducă, întoarse mașina și se îndreptă spre casă, oprind pe drum la benzinărie.
∵
— I-am dezbrăcat pe cei mici, i-am spălat – erau murdari de iarbă pe genunchi după joaca din parc și se murdăriseră și la masă. I-am îmbrăcat în haine și lenjerie curate și i-am băgat în pat.
VP - 14
— Nouă și jumătate.
— Da, sunt sigură. Chiar credeți că-i las să stea treji toată noaptea? Era nouă și jumătate.
— Am început să fac curat în apartament. Domnul Green îmi spusese că
cineva de la tribunal avea să vină în inspecție ca să verifice că e un cămin potrivit pentru copii. Așa că hotărâsem să fac curățenie generală – să
vopsesc holul, să fac curățenie în dulapuri, să înlocuiesc ecranul de protecție rupt de la fereastra din camera copiilor.
— Poftim? Nu, aveam unul de rezervă – am aparat de aer condiționat în camera mea, așa că aveam unul de rezervă – ecranul cel vechi.
— Îl dusesem deja în camera lor cu câteva zile mai devreme, dar am observat că… era murdar de rahat de câine. L-am folosit ca să fac o cușcă
pentru puiuții lui Minnie după ce a fătat și presupun că nu l-am curățat niciodată așa cum trebuie. Așa că l-am pus la loc pe al lor – pe cel rupt –, dar n-am reușit să-l înșurubez bine. Am să… aveam de gând să îl curăț pe al meu și să îl înlocuiesc cât de repede.
— Nu, am închis fereastra. Ca să nu intre muște.
— Am strâns toate sticlele goale de prin apartament și le-am pus afară, la gunoi. Am împăturit câteva haine vechi. Majoritatea hainelor lăsate de Frank când s-a mutat. Am spălat vasele. Eram obosită, așa că m-am așezat pe canapea și m-am uitat la televizor.
— Cred că… Evadatul. Pe CBS.
— Până pe la vreo unsprezece și jumătate. După care l-am sunat din nou pe Lou.
— Nu, nu acasă. Era la Santini. Pe Williamsbridge Road.
∵
Telefonul sună de zece, douăsprezece ori, înainte ca una dintre hostesse să răspundă. Ruth ceru să vorbească cu domnul Gallagher, iar fata întrebă
cine era la telefon. Când își dădu seama că nu era vorba despre doamna Gallagher, nu mai păru la fel de amabilă.
— O clipă, să văd dacă-l găsesc.
Lăsă receptorul, iar Ruth auzi zgomotul făcut de tocurile pantofilor ei îndepărtându-se. Muzică, râsete, clinchetul paharelor. Se întrebă ce tot făcea Lou. Oare cu cine era? De ce dura atât de mult?
În cele din urmă, auzi câțiva pași, iar atmosfera parcă se schimbă când îi auzi vocea.
— Alo?
— Lou, eu sunt. Nu m-ai mai sunat înapoi.
— Am fost ocupat, scumpo.
VP - 15
Ruth stătea ghemuită pe canapea. Își scutură țigara într-o farfurioară care deja dădea pe afară.
— Poți să vii încoace, dacă vrei. Detestă tonul rugător din vocea sa.
— Unde ești?
— Acasă.
— Sunt obosit, Ruth. M-ai beau un pahar și mă duc acasă.
Nu era singur. Știa prea bine că nu era singur, la fel cum știa că nu avea de gând să se ducă acasă. Era din nou cu fetele de la bowling. Genul de femei care spuneau că se duc la bowling ca să scape de soții lor. Și ea fusese cândva o astfel de femeie, pe când obișnuia să aibă bărbat.
După ce închise telefonul, simți de parcă ceva nu-i dădea pace. Se întinse pe canapea, își aprinse o țigară și căzu pe gânduri.
Telefonul începu să sune. Îl înșfacă imediat, cu sufletul la gură, dar era doar Johnny.
— Salutare, iubita mea, ia ghici, cine-i aici?
Era beat. Probabil începuse iar să bea de dimineața până seara.
