asigur că nu lăsăm nimic în urma noastră și țin minte că m-am uitat la ceas.
Țin minte că m-am gândit că era tare târziu să-i sunăm atunci pe părinții lui Kathy.
— Așadar, dumneavoastră și soția dumneavoastră ați ieșit afară cu cei mici: îi țineați în brațe?
— Soția mea o avea în brațe pe Mary, care dormea. Eu l-am luat în brațe pe Robert, dar mi-a zis că vrea să stea cu mama lui. Bănuiesc că era încă
supărat că ne auzise certându-ne. L-am lăsat din brațe, iar el a fugit spre ea și a ținut-o de mână până ce am ajuns la mașină, după care a venit și m-a prins din urmă.
Pete rămase cu urechile ciulite, de teamă că Harrison avea să uite ceva, să
spună ceva greșit. Îi luase ore întregi să vină cu toate aceste detalii, să le scrie pe hârtie. Bărbatul care îl juca pe Clyde Harrison aruncase o privire peste scenariul lui și îi spusese:
— O să-mi ia ceva să memorez toate astea. O să-mi câștig banii ăia, nu glumă.
De data aceasta, Scott se întoarse cu fața spre juriu.
— Ați auzit de la celălalt martor, doamna Gobek, că a văzut o femeie și un bărbat, alături de doi copii, pe Main Street, în dimineața de 14 iulie 1965.
Doamna Gobek a identificat-o pe femeie ca fiind inculpata.
Se întoarse din nou cu fața spre Harrison.
— Domnule Harrison, puteți să ne confirmați că, la scurt timp după ora două, în dimineața de 14 iulie, vă aflați pe Main Street alături de soția dumneavoastră și cei doi copii?
— Da, așa este.
Scott încuviință, așteptă o clipă, după care se întoarse cu fața spre jurați.
— Domnule judecător, nu mai am alte întrebări.
Pete aruncă o privire spre Frank, care era încruntat, de parcă nu înțelegea ce legătură avea declarația lui Harrison, după care se uită spre Ruth și o văzu cu mâinile împreunate, ca într-o rugăciune. Se uită la profilul ei, la felul în care pomeții îi ieșeau prin piele.
Hirsch sări în picioare, trecând direct la atac.
— Domnule Harrison, evenimentele descrise de dumneavoastră au avut loc acum mai bine de optsprezece luni și, cu toate acestea, ne-ați povestit în detaliu noaptea aceea. Probabil aveți o memorie extraordinară. Ba chiar excepțională.
VP - 227
— Mulțumesc, domnule, răspunse Harrison.
Pete ar fi vrut să înceapă să aplaude. Dar Hirsch nu terminase încă.
— Și cum se face că ați reușit să vă amintiți evenimentele petrecute într-o noapte din vara lui 1965 cu atâta lux de amănunte?
— Ei bine, domnule, au fost niște vremuri tare grele pentru noi. Ceva greu de uitat. Iar noaptea aceea a fost cumplită. Când Ron ne-a spus să plecăm…
ei bine, în viața mea nu m-am simțit mai înfrânt. Să vă zică și Kathy, de-abia dacă ne certam vreodată.
— Înțeleg.
Hirsch făcu o scurtă pauză, după care spuse:
— Și cum se face că ați ieșit la iveală de-abia acum, exact la momentul potrivit?
— Ei bine, în noaptea aceea am plecat acasă la părinții ei și, ei bine… în ziarele de acolo n-a apărut niciun articol pe tema asta. Și, oricum, nu ne ardea nouă de citit ziare – Kathy avea grijă de copii, iar eu îmi căutam disperat de lucru. Au fost zile întregi în care m-am trezit la miezul nopții să
mă așez la coadă la angajări. Iar când nu umblam să-mi caut de lucru, îl ajutam pe tatăl lui Kathy prin casă, ca să-mi fac și eu de treabă. Iar cinci săptămâni mai târziu, m-a sunat un amic – fratele lui lucra la o fabrică în Cleveland – și mi-a zis că se extindeau, că aveau nevoie de oameni. M-am urcat în Greyhound, mi-am luat de muncă, am găsit un apartament în care să
locuim și am trimis după soția mea și după copii. Iar de atunci și până
acum… ei bine, să știți că în ziarele din Ohio nu prea se scrie despre crimele din Queens.
— Și atunci cum ați aflat de cazul acesta, domnule Harrison?
— Am venit câteva zile în vizită la părinții soției mele și am citit despre proces în ziarul de vineri. Despre declarația doamnei, despre ce a văzut pe fereastră în noaptea respectivă. Și de îndată ce am văzut când s-a întâmplat totul, mi-am dat seama că era vorba despre noi.
— Ce coincidență fericită, spuse Hirsch cu amărăciune, dar își mută
privirea spre judecător și spuse: Nu mai am nicio întrebare.
Harrison ieși din boxa martorilor, iar Pete răsuflă ușurat. Se uită lung la jurați. Păreau căzuți pe gânduri; câțiva dintre ei își luau notițe.
Ruth se rezemă de spătarul scaunului și îi șopti ceva lui Scott. Îi făcu semn să se uite la ce scrisese pe carnețelul de pe masă, sublinie de două ori, după
care se întoarse spre asistentul lui Scott și începu să vorbească cu înflăcărare, cu ochii sclipitori. Pete aruncă o privire spre Frank, care rămăsese cu ochii la Ruth. Părea neliniștit.
Hirsch era încruntat, sfătuindu-se cu echipa lui, răsfoind hârtiile, analizând mai multe paragrafe cu degetul.
