Același zâmbet cu care îi mulțumise lui Pete când acesta îi întinse o mie de dolari din asigurarea tatălui său în bancnote de două sute.
— Și ce făceați acasă la prietenul dumneavoastră în seara aceea?
— Ei bine, domnule, să vă explic. Eu și soția mea am avut ceva probleme în vara aceea. Locuiam în Garden City și lucram la fabrica Ford. Pe scurt, a urmat un val de concedieri și mi-am pierdut locul de muncă în aprilie. Ne căutam cu toții de muncă și nu am reușit să găsesc nimic, iar în iulie deja stăteam prost cu banii. Am dat o grămadă de telefoane, dar nu s-a putut face nimic.
Luă o gură de apă și își aranjă cravata.
— După care am fost sunat de prietenul unui prieten care mi-a zis că m-ar putea ajuta. Oricum, nu mai aveam bani de chirie, așa că ne-am făcut bagajele și ne-am dus la el acasă, pe Kew Gardens Hills. Pe 12 iulie. M-am gândit să stăm câteva zile cu el, să mă interesez de slujba asta și apoi să ne mutăm și noi undeva. Lucrurile păreau să meargă în direcția cea bună.
Hirsch se ridică în picioare cu aerul unui bărbat care nu voia să atragă
atenția spre astfel de lucruri.
— Obiectez! Această declarație nu are nicio relevanță.
Scott interveni:
— Domnule judecător, această declarație este relevantă. Încerc doar că
stabilesc un context ca să înțelegeți motivul pentru care domnul Harrison și familia acestuia se aflau în Queens, în noaptea de 13 iulie 1965.
Judecătorul ezită, după care spuse:
VP - 225
— Bine. Dar vă rog să treceți la subiect, domnule Scott.
— Mulțumesc. Continuați, domnule Harrison.
— Ei bine, lucrurile nu au mers cum ne-am fi așteptat. N-am reușit să mă
angajez, iar tipul n-a vrut să ne mai țină în apartamentul lui. Eu și Kathy ne tot certam – nu aveam bani, nu aveam unde să stăm, nu știam încotro s-o apucăm. Ea voia să mergem cu copiii acasă la părinții ei, în Wayne County, până ne puneam pe picioare, și eu am refuzat. Orice bărbat vrea să își întrețină familia fără să stea la mila nimănui.
Pete aruncă o privire spre jurați. Majoritatea păreau empatici; vreo doi încuviințară.
— În fine, în seara următoare, lucrurile… lucrurile s-au aprins.
— Adică pe 13 iulie?
— Da. Ron – tipul la care stăteam – ne-a spus la cină că voia să plecăm în dimineața următoare. Că pleca într-o călătorie. Ei bine, nu l-am crezut – am crezut că încerca să scape de noi. I-am spus că mi se pare urât din partea lui să dea afară din casă un om care are nevoie de ajutor. Să lase o familie pe stradă.
Harrison oftă și își trecu degetele prin păr.
— Atmosfera s-a încins și, în cele din urmă, i-am zis că o să plecăm în clipa aceea, că nu aveam de gând să mai stăm o noapte sub acoperișul lui.
Aveam și eu mândria mea.
Pete aruncă din nou o privire spre jurați. Câțiva încuviințară.
O să fie bine, își spuse el. Se uită la Ruth, sperând ca și ea să întoarcă
privirea spre el. Voia să îi vadă expresia de pe chip când avea să-și dea seama că lucrurile începeau să meargă în favoarea ei.
O să fie bine și o să merite toate eforturile.
— Soția mea a început să plângă. S-a dus în camera de oaspeți, unde dormeam noi, și s-a întins pe pat. Mi-a zis să mă duc să vorbesc cu el și să-mi cer scuze. I-am spus că era prea târziu și… ei bine, am început să ne certăm.
Am făcut gălăgie, așa că cei mici s-au trezit, Mary a început și ea să plângă
și… n-am mai suportat, am plecat de acolo. M-am dus să mă plimb. Să mă
liniștesc. După care am sunat-o pe Kathy și i-am zis să-și sune părinții. Să le spună că venim să stăm la ei o perioadă. Nu mai aveam alte variante. Ron deja plecase, așa că eu și Kathy am băut o cafea și am-mai stat de vorbă. Am făcut un duș și ne-am împachetat lucrurile. Am dus lucrurile la mașină cât timp ea i-a pregătit pe cei mici, după care m-am dus s-o ajut și am plecat.
— Mașina era parcată în fața clădirii?
— Nu am găsit niciun loc de parcare acolo, așa că am lăsat mașina după
colț, pe Main Street.
Pete îl văzu pe Devlin tresărind în scaun, cu chipul încordat.
VP - 226
— Domnule Harrison, pe la ce oră ați plecat din apartamentul lui Ron?
— Ei bine, am mâncat de seară abia pe la nouă și după toată nebunia aia…
M-am plimbat vreo oră prin cartier, poate chiar mai mult, așa că să fi fost vreo două noaptea când am plecat. Am aruncat o privire prin cameră să mă
