— Cred că e nevinovată. Sper să fie. Dar e… nu vreau să ajungă la închisoare.
După care își coborî privirea ca să nu fie nevoit să vadă expresia de pe chipul lui.
— Dumnezeule, Wonicke, sper că știi ce faci.
Urmă o pauză lungă, după care Horowitz spuse:
— Ascultă la mine, dacă faci asta, nu mai e cale de întoarcere. N-o să mai fi același om. Minciunile schimbă totul.
Se uită lung la Pete.
— Dar aș spune că deja te-ai schimbat.
Urmă o tăcere apăsătoare.
După care Horowitz spuse:
VP - 223
— Încă ceva. Să știi că am urmărit multe procese. Jurații sunt imprevizibili. Chiar dacă faci asta, să știi că tot e posibil să ai de pierdut. Mi-ai spus că Charlie Devlin și-a folosit mărturia ca să o înfățișeze pe doamna Malone drept curva Babilonului. Cu probleme cu alcoolul. Înfățișarea ei. Toți bărbații aceia.
— Și, ce-i cu asta?
— Mai gândește-te, asta e tot ce am de spus. Dacă faci asta, riști tot ce ai, cine ești tu cu adevărat – ești față-n față cu un grup de oameni care sunt convinși că e dreptul lor de la Dumnezeu să facă ce trebuie. Au petrecut ore întregi ascultându-l pe Devlin înfățișând-o ca pe o femeie de moravuri ușoare și alte ore în care au auzit-o pe această doamna Gobek spunând că a văzut-o pe doamna Malone cu ochii ei. Chiar crezi că or să cadă de acord că
cel mai bun lucru e să o lase pe femeia cea rea să iasă în libertate?
Pete ar fi vrut să-i dea una. Ar fi vrut să-i dea una pentru că spusese una ca asta.
— N-or să aibă încotro. O să aducă dovezi.
— Da, da, dovezi. Să știi că dovezile și declarațiile martorilor nu înseamnă
tot. Nu uita de asta.
Dar nu mai avea timp de gândire. Ruth avea nevoie de el.
Pete notă numărul de telefon pe care i-l dădu Horowitz. Dădu câteva telefoane. Iar luni dimineața, Scott chemă un nou martor să dea declarație.
∵
Ruth rămase cu capul sprijinit pe mână, ascultând pledoariile bărbaților din jurul ei. Se uită la fotografiile cu Frankie și Cindy de pe panou, își aminti de doctorul Dunn, de declarația lui.
Aruncă o privire spre Frank și văzu că și el era cu ochii la fotografii.
Pentru toți ceilalți din încăpere, copiii ei doar niște trupuri. Pielea lor, dinții lor, hainele lor, șuvițele de păr, conținutul stomacurilor lor – erau doar recuzite menite să dovedească ceva.
Dar cândva, de mult, fuseseră copilașii ei. Copilașii lor. Oricât de rău ar fi mers lucrurile între ei doi, ea și Frank aveau acel ceva.
Ridică privirea spre zâmbetele lor știrbe și simți că ar fi dat orice să mai simtă o dată îmbrățișarea lor, căldura lor. Copiii aceia care obișnuiau să se certe, să chicotească și să urle, să mănânce cereale, și portocale, și chifteluțe.
Care făceau mizerie, care își cojeau fructele și își pătau hainele și mânuțele.
Iar acum, toate acele amintiri fuseseră reduse la probe, la rapoarte, la declarații cu multe cuvinte. La încăperea aceasta.
Închise ochii, alungând din minte gândurile acelea despre sala de judecată. Nu voia ca acelea să fie ultimele sale amintiri alături de copiii săi.
∵
VP - 224
Pete îl văzu apropiindu-se de boxa martorilor, așezându-se pe scaun și jurând să spună adevărul. Își ținu în frâu senzația de greață și încercă să se concentreze.
— Vă rog să vă prezentați.
— Numele meu este Clyde Harrison.
— Domnule Harrison, vă rog să ne spuneți unde vă aflați pe data de 13
iulie 1965.
— Eram în Queens. Eram în vizită la un prieten de pe 72nd Road, în apropiere de Main Street. Alături de soția și copiii mei, zise el, făcând semn spre o femeie cu păr scurt și șaten, care stătea pe rândul al doilea și care roși.
— Ce vârstă aveau copiii dumneavoastră la vremea respectivă?
— Ei bine… Robert avea vreo cinci ani – e născut în aprilie. Iar Mary împlinise trei ani în martie.
Părul blond al lui Harrison străluci sub luminile puternice din sala de judecată și îi zâmbi frumos lui Scott. Același zâmbet cu care îl întâmpinase și pe Pete cu două zile înainte, când își dăduseră întâlnire în Kissena Park.
