VP - 218
Capitolul 19
Pete își petrecu noaptea aceea pe podeaua camerei sale, înconjurat de teancuri de notițe și interviuri transcrise. Asta însemna înfrângerea: o femeie rotofeie, cu părul vopsit urât, o amintire dintr-o cameră slab luminată, cu draperiile trase?
Pete își duse mâna la cap. Trebuia să existe o soluție. Poate un alt martor.
Cineva care să atace mărturia doamnei Gobek.
Petrecu douăzeci și nouă de ore treaz. Trecu din nou prin toate interviurile sale înregistrate. Își verifică toate notițele și reciti transcrierile.
Merse prin cartier și bătu la fiecare ușă în parte. Merse prin baruri, restaurante, prin centrele de spălat rufe, încercând să găsească pe cineva care poate că îi scăpase acum doi ani. Puse întrebări, fu luat peste picior, dar nu se lăsă.
Însă acei puțini oameni care acceptară să stea de vorbă cu el nu aveau informații. Toată lumea dormise în noaptea respectivă. Nimeni n-a văzut nimic, nimeni n-a auzit nimic, ceva care să pună sub semnul întrebării declarația doamnei Gobek.
Se întoarse la apartamentului lui și își verifică din nou notițele. Și, pe la patru dimineața, îi căzu din mână documentul pe care îl citea și își pierdu cunoștința. Se trezi cinci ore mai târziu, obosit și deshidratat, și își duse mâna la bărbie. Trebuia să se radă.
Iar în clipa aceea înțelese. Toată lumea dormise în noaptea respectivă.
Nimeni n-a văzut nimic, nimeni n-a auzit nimic. Și știu ce avea de făcut.
Îl sună pe Horowitz la birou.
— Wonicke? Dumnezeule! A trecut ceva timp. Ce mai faci?
— Uite ce, am putea să ne vedem? Am nevoie să vorbesc cu tine. Am nevoie de ajutorul tău.
Urmă o scurtă pauză, după care Horowitz spuse.
— Da, sigur. La Tony’s?
— Nu. Nu la Tony’s. Undeva mai retras. Ca să nu ne audă toată lumea.
Urmă o nouă pauză, de data aceasta ceva mai lungă.
— Știi vechiul Regal Cinema de pe Park Drive East? Cel pe care vor să-l dărâme? Hai să ne întâlnim în parcare într-o oră.
Pete făcu repede un duș, se bărbieri și se îmbrăcă cu un tricou curat.
Ajunse în parcare și îl găsi pe Horowitz deja acolo, așezat pe capota mașinii, cu două cafele în mână.
VP - 219
Pete luă cafeaua și o bău aproape pe jumătate dintr-o singură înghițitură, înfiorându-se.
— Mulțumesc. Chiar aveam nevoie.
Horowitz se uită lung la el:
— Arăți ca naiba. Ce-ai mai făcut?
Pete oftă și își trecu degetele prin părul încă umed.
— Am fost la tribunal săptămâna trecută. Cazul Malone… nu merge prea bine.
— Cum adică ai fost la tribunal? Nu mai ești reporter, ce căutai acolo?
Horowitz se ridică în picioare și îl forță pe Pete să-l privească.
— Pentru cine nu merge bine? Ce naiba faci? Ce se întâmplă aici?
Pete se forță să nu-și ferească privirea.
— Am fost să stau de vorbă cu avocatul doamnei Malone.
Se făcu roșu la față.
— Ce mama naibii? Dumnezeule, Wonicke…
— Știu, știu. Nu mă mai bate și tu la cap. Am nevoie de ajutor.
— Ai nevoie de ajutor? Pe cine încerci tu să ajuți? Aproape că m-ai implorat să-ți stabilesc o întâlnire cu Devlin. Și asta cu promisiunea să scrii ceva bun despre el. Și, peste noapte, te-au dat afară de la ziar și acum… ce naiba crezi că faci?
După care Horowitz se opri și se schimbă la față.
— Ah, înțeleg. Gândești cu celălalt cap.
— Nu… nu e vorba despre asta.
