— Și, cu toate acestea, în cadrul acelui prim interviu nu ați menționat nimic din toate acestea. Nimic despre faptul că v-ați trezit în toiul nopții, că
v-ați așezat la fereastră sau despre ce ați văzut pe stradă.
Doamna Gobek păru agitată.
— De ce nu ați spus nimic? De ce nu ați spus nimic și ați așteptat patru luni de la moartea copiilor ca să luați legătura cu polițiștii?
Pete se uită lung la doamna Gobek. La rochia ei largă, la părul vopsit. Și înțelese totul: ea era ultima piesă din acest puzzle. Declarația ei fusese factorul care îi făcuse pe Devlin să o aresteze pe Ruth.
Ruth o privi încruntată și se aplecă în scaun, dar Scott părea deja resemnat, în timp ce îl asculta pe Hirsch anticipând punctele apărării înainte să apuce să le prezinte.
Doamna Gobek își trecu degetele prin lănțișorul pe care îl purta la gât și coborî privirea.
— Ei bine, nu m-a lăsat soțul meu.
— Soțul dumneavoastră v-a spus să nu stați de vorbă cu poliția?
— Da. I-am spus că vreau să spun tot ce știu, dar el mi-a zis să nu mă
implic. Că poliția avea să-și facă treaba și că nu aveau nevoie de mine. Și că
dacă spuneam adevărul, cu siguranță o mai văzuse și altcineva. Și mi-a zis să-i las pe alții să vorbească.
VP - 215
Hirsch se apropie de boxa martorilor, aproape fără motiv, și le zâmbi juraților. Câțiva dintre ei îi zâmbiră la rândul lor.
— Soțul dumneavoastră n-a vrut să vă lase să depuneți mărturie. Pot să
înțeleg de ce. Și atunci, doamnă Gobek, ce anume v-a făcut să vă răzgândiți?
— Am citit în ziare despre caz. Despre ancheta polițiștilor, despre faptul că nu au arestat pe nimeni. Și mi-am dat seama că nu știau. Că nimeni altcineva nu a văzut cele întâmplate. Doamna Gobek ridică privirea. Mi-am dat seama de asta și i-am zis soțului meu: Eu sunt singura care a văzut-o pe această femeie, pe doamna Malone, cu copiii ei în noaptea în care au fost uciși.
Își plimbă privirea de la jurați la public, după care se uită la Ruth. Și îi zâmbi.
Hirsch făcu un pas în spate și o lăsă să vorbească fără să o mai întrerupă.
— Mi-am dat seama că sunt singura care vă poate ajuta să o prindeți pe această ucigașă.
Hirsch îi zâmbi.
— Mulțumesc, doamnă Gobek. Vă rog să rămâneți la locul dumneavoastră.
Se depărtă de ea, îi făcu cu ochiul lui Scott și spuse tare și răspicat:
— Martorul vă aparține.
Scott se ridică de la masă. Părea istovit.
— Doamnă Gobek, oamenii aceia pe care i-ați văzut de la fereastra locuinței dumneavoastră în noaptea aceea – vorbeau tare? Strigau?
— Nu, vorbeau normal.
— Și cât de departe erau ei de fereastra dumneavoastră? Când erau sub felinar, spre exemplu?
— Nu știu cu exactitate, răspunse ea, încruntată.
— Erau, spre exemplu, mai departe decât stau eu acum de dumneavoastră? Mai departe față de dumneavoastră și juriu? Față de fereastra aceea?
Femeia aruncă o privire în jurul ei și arătă cu degetul spre ușa de la intrare în sala de judecată.
— Aș spune că se aflau cam la distanța asta.
Scott îi urmări privirea.
— Mulțumesc, doamnă Gobek. Așadar, la vreo zece metri.
Doamna Gobek dădu din cap că da.
— Aș vrea să vă arăt proba 16a, o schiță cu locația apartamentului doamnei Malone.
Aprodul îi întinse o coală de hârtie cu o diagramă, iar jurații răsfoiră
dosarul ca să o găsească și ei.
VP - 216
— Apartamentul doamnei Malone este însemnat cu un X. Se vede și pe schița dumneavoastră, doamnă Gobek?
