— Femeia a fugit spre el și i-a spus: „Nu așa”. La care el s-a uitat la ea și răspunde: „Ce? Acum să nu-mi zici că-ți pare rău?” Și i-a mai zis ceva, dar n-VP - 213
am auzit. Iar ea i-a spus: „Nu spune asta. Nu spune asta”. Exact asta i-a spus.
De două ori.
Ruth împietri. Făcu ochii mari, disperați. Pete se uită la Frank Malone, dar stătea cocoșat, cu privirea plecată.
— Băiețelul s-a așezat și el pe bancheta din spate. Am vrut să închid fereastra și a scârțâit, iar ea i-a spus ceva bărbatului. Amândoi au ridicat privirea, așa că m-am ascuns în spatele draperiilor. Am auzit motorul mașinii, iar când am ridicat privirea, l-am văzut întorcând mașina și plecând.
— Doamnă Gobek, vreau să vă gândiți foarte bine înainte să-mi răspundeți la următoarea întrebare.
Avocatul făcu o pauză, iar întreaga sală de judecată rămase cu sufletul la gură. Tăcerea era pătrunzătoare.
Hirsch zise:
— Sunt sigur că nu este nevoie să vă explic că deznodământul procesului poate depinde de răspunsul dumneavoastră.
Pete își dădu seama că era cu sufletul la gură.
— Îi recunoașteți pe vreunul dintre acei doi oameni – fie pe bărbat, fie pe femeie – în această sală de judecată?
De data aceasta nu mai urmă nicio pauză, nicio tăcere tensionată.
Doamna Gobek dădu din cap că da chiar înainte ca Hirsch să apuce să-și termine întrebarea.
— E femeia de acolo. Ea. Ea. Iar mâna grăsuță lăsă lanțul genții și arătă cu degetul spre Ruth.
Ruth scoase un icnet de spaimă.
— Minți! Minți! Ai jurat să spui adevărul! Nu știi adevărul!
Era roșie la față și furioasă. Dădu să se ridice, dar Scott o apucă de mână
și o trase înapoi în scaun.
Urmă un val de șoapte, iar judecătorul bătu cu ciocănelul de două-trei ori.
În cele din urmă, se făcu liniște, iar Hirsch o întrebă din nou:
— Pe doamna Malone ați văzut-o în noaptea aceea?
— Da. Sunt sigură.
Ruth se ridică din nou din scaun, strigând:
— Nu eram eu! Nu eram eu!
De data aceasta, Pete auzi groaza din spatele furiei sale, dar nu mai ținu cont de încercarea lui Scott de a o liniști și de valul tot mai zgomotos de voci și nici de ciocănelul judecătorului care încercă să facă liniște.
— Nu am văzut-o în viața mea pe femeia asta! Nu știu cine e! Nici ea nu mă cunoaște pe mine! Nu mă cunoaște!
În cele din urmă, Scott reuși să o facă pe Ruth să stea jos, iar judecătorul se făcu auzit.
VP - 214
— Doamnă Malone, ori vă liniștiți, ori vă dau afară din sala de judecată.
Domnule avocat, calmați-vă clienta.
Scott se întoarse cu fața spre ea și o cuprinse după umeri. Pete citi uimirea de pe chipul lui.
Hirsch îi zâmbi judecătorului și spuse:
— Mai am doar câteva întrebări, domnule judecător.
Mai așteptă câteva clipe, cu fața spre Ruth, de parcă ar fi studiat-o cu atenție. Membrii juriului își îndreptară și ei privirile spre ea.
Era roșie în obraji. Hirsch voia ca jurații să fie martori la atacul ei de furie, își zise Pete. Voia ca jurații să și-o poată imagina furioasă, scăpată de sub control.
— Doamnă Gobek, evenimentele descrise de dumneavoastră au avut loc în noaptea de 13 iulie 1965, corect?
Doamna Gobek dădu din cap că da, confuză, după care își aminti și se apropie din nou de microfon.
— Corect.
— Din câte știu, polițiștii au stat de vorbă cu dumneavoastră la trei săptămâni după dispariția copiilor. Așa este?
— Da.
