— M-am dus cu paharul de apă în sufragerie și m-am așezat la fereastră.
Nu mi-era somn. M-am gândit să citesc înainte să merg la culcare. După care mi-am amintit că îmi lăsasem cartea în dormitor și n-am vrut să mă ridic să-l trezesc pe Paul. Era răcit, era obosit.
Detaliul acela aduse totul la viață. Pete se uită pe fețele juraților și îi văzu alături de ea în apartamentul întunecat.
— Și ce ați făcut, doamnă Gobek?
— Am rămas în scaunul meu de la fereastră. Fereastra era deschisă și simțeam vântul.
— În ce direcție dă fereastra dumneavoastră?
— Pe Main Street.
— Cât era ceasul?
— M-am uitat la ceas când m-am ridicat din pat și era aproape două. La început era liniște, după care am auzit voci. Deci să fi fost două și cincisprezece, douăzeci de minute.
— Câte voci ați auzit, doamnă Gobek?
— La început nu am reușit să-mi dau seama. După care s-au auzit mai tare. Erau două voci. Un bărbat și o femeie.
— Ați auzit ce spuneau?
VP - 212
— Nu. Nu imediat. Se îndreptau spre mine. La lumina felinarelor de pe stradă. Nu am auzit ce spuneau, dar am auzit pantofii ei cu toc.
Și își mută privirea spre Ruth.
— Întotdeauna e încălțată cu pantofi cu toc.
Scott sări în picioare.
— Obiectez!
Judecătorul dădu din cap înainte ca Scott să apuce să vorbească.
— Se acceptă. Dragi jurați, vă rog să faceți abstracție de ultima remarcă
din partea doamnei Gobek. Doamnă Gobek, vă rog să vă rezumați la ce s-a întâmplat în noaptea respectivă.
Femeia se făcu roșie la față și coborî privirea.
— Am înțeles.
După care se uită la Hirsch.
— I-am auzit pantofii cu toc în noaptea aceea și i-am auzit vorbind.
— Așadar, ați auzit două voci. Ați reușit să-i și vedeți? I-ați văzut?
Doamna Gobek dădu hotărâtă din cap.
— Oh, da. I-am văzut de partea cealaltă a străzii. Sub lumina felinarului. I-am văzut foarte clar.
— Ați putea să ne spuneți ce anume ați văzut?
— O femeie. Era îmbrăcată cu pantaloni. Părul îi strălucea sub lumina felinarului. Și îi avea pe copii în brațe.
— Pe amândoi?
Doamna Gobek se uită la Ruth. La trupul ei subțire.
— O ținea în brațe pe cea mică… părea că doarme. Iar pe băiețel îl trăgea de mână. Bărbatul mergea în fața ei.
Pete își aminti din nou de articolele pe care le citise. De cele pe care le scrisese chiar el. Toate aceste informații ajunseseră în presă.
Hirsch se întoarse cu fața spre juriu.
— În noaptea de 13 iulie ați văzut o femeie mergând pe stradă însoțită de un bărbat și doi copii? Asta încercați să ne spuneți, doamnă Gobek?
— Da. Asta încerc să spun. Asta am văzut.
— Și ce făceau?
— Femeia s-a oprit și… Ridică mâinile, parcă legănând aerul. A mutat-o pe cea mică pe umărul ei. De parcă micuța era greoaie. I-a dat drumul băiețelului, iar acesta a fugit spre bărbat. După care bărbatul s-a întors din drum și a luat-o pe cea mică din brațele femeii. S-a dus cu ea spre o mașină
parcată aiurea. A deschis portiera și a aruncat-o pe cea mică pe bancheta din spate.
