Acesta analiză coala de hârtie și spuse:
— Da, se vede.
— Iar apartamentul dumneavoastră este marcat cu un x albastru. Este, într-adevăr, apartamentul dumneavoastră?
— Da, da, este apartamentul nostru, răspunse ea.
Scott scoase ceva din buzunarul de la haină și se apropie de ea, cu mâna întinsă.
— Și acum, aș vrea să vă rog să luați acest pix și să marcați locul în care credeți că i-ați văzut pe oamenii aceia în noaptea de 13 iulie.
Îi întinse pixul și așteptă. Doamna Gobek se uită la Hirsch, iar acesta îi făcu semn să scrie.
Poate că gestul lui o încurajă, așa că luă pixul și făcu un semn pe schiță.
Scott luă coala de hârtie, pixul și ridică schița.
— Vă rog să observați că doamna Gobek a marcat locul la aproape șaizeci de metri de la fereastra dumneaei, la scara schiței noastre.
Îi întinse bucata de hârtie unui membru al juriului, care îl dădu mai departe.
Scott se întoarse cu fața spre doamna Gobek.
— La șaizeci de metri, doamnă Gobek.
Pete se lipi de spătarul scaunului. Fără îndoială că asta avea să o neliniștească.
Dar femeia se uită la Scott și nu spuse nimic.
— E o distanță destul de mare ca să recunoști pe cineva și ca să auzi o conversație.
Doamna Gobek rămase tăcută în continuare.
— Ne-ați spus că vorbeau pe un ton normal. Vreți să ne faceți să credem că puteți auzi o discuție pe un ton normal de la mai bine de șaizeci de metri?
Aceasta se făcu roșie la față.
— Nu vreau să vă fac că credeți nimic. Chiar așa s-a întâmplat. Și chiar e normal: când prietena mea, doamna Ciszek, mă strigă de la apartamentul ei și mă întreabă dacă vreau să-mi ia ceva de la magazin, o aud până la mine acasă.
Urmă un val de râsete, iar atmosfera se mai detensionă puțin.
— Și unde locuiește doamna Ciszek? o întrebă Scott.
Aprodul îi întinse din nou coala de hârtie și pixul, iar doamna Gobek făcu un nou semn.
— Vă rog să observați că doamna Gobek a indicat un apartament la aproape cincizeci de metri de al dânsei.
VP - 217
Și, din nou, întinse coala de hârtie juraților. Aceștia deja nu mai păreau interesați: toate privirile erau îndreptate asupra doamnei Gobek.
— Dacă prietena dumneavoastră vorbește pe un ton normal…
— Da, da, pe un ton normal.
— Dacă prietena dumneavoastră vă vorbește pe un ton normal și dumneavoastră vă aflați în apartamentul dumneavoastră, chiar puteți s-o auziți de la peste cincizeci de metri?
Scott vorbi pe un ton neîncrezător, dar asta păru să o enerveze și mai tare. Se apropie de microfon, cu ochii la Scott.
— Bineînțeles că pot s-o aud. Aud perfect. Și văd și foarte bine.
Scott se uită lung la ea în timp ce Pete veni mai în față, implorându-l să nu se lase. Trebuia să mai existe vreo variantă, altă perspectivă.
Dar Scott se întoarse, pur și simplu, la locul lui și spuse:
— Nu mai am întrebări, domnule judecător.
Hirsch se ridică în picioare încă dinainte ca Scott să ajungă la masa apărării. În timp ce doamna Gobek se chinuia să deschidă portița de la boxa martorilor, Hirsch se grăbi să o ajute să coboare:
— Cum a fost? Cum m-am descurcat?
El o prinse de braț.
— Minunat. A fost minunat.
Și, preț de o clipă, chipul ei rozaliu și triumfător fu cu adevărat minunat.
Iar după ce judecătorul anunță finalul ședinței, Ruth arătă sfârșită, iar zâmbetul doamnei Gobek fu ca o rază de soare în întunecata sală de judecată.
