— Simt că e ultima mea șansă. Dacă nu plec cu el… ei bine, ce-o să se aleagă de mine?
Se uitase lung la ea, implorând-o din priviri. Ruth încercase să-i zâmbească. Îi spusese să se ducă. Dacă ar fi avut de ales, și ea ar fi făcut același lucru: s-ar fi dus undeva unde să nu o știe nimeni.
Așa că singurele persoane care o mai vizitau acum erau noul ei avocat din oficiu și mama ei, mama ei cu același surâs amar, mama ei cu același mâini obosite de penitență și rugăciuni.
Lună de lună, Ruth se uita în spatele vizitatorilor săi, spre același perete cu faianță albă, mâzgălit de inițiale, înjurături și promisiuni. Însă Frank veni astăzi să o viziteze, iar imaginea lui reuși să îi atragă toată atenția. Silueta lui masivă reușea cumva să umple încăperea micuță și parcă nu mai observă
faianța albă, masa sau gardianul – ci doar silueta lui familiară, masivă. Se așeză în fața lui la masă, iar amintirile o năpădiră fără încetare: fiecare cu o altă poveste din trecut. Și-l aminti cântând alături de Buddy Holly de la radioul din mașină. Nu mai știa încotro se îndreptau, dar își aminti că ploua afară, că bătea cu degetele în volan și că începuse să cânte fals doar ca să o audă pe ea râzând.
Își aminti cum stătea tolănit în bancă la școală, cu picioarele întinse, cu mâinile în buzunar. Stătuse doi ani în spatele lui la școală și încă reușea să-și amintească felul în care arăta la cincisprezece ani. Linia maxilarului său.
Părul lui ondulat la tâmple. Alunița de pe gât, primul lucru pe care îl observase la el.
Își aminti de noaptea nunții, de cât era de serios, de cât de mult își dorea ca totul să fie bine, mirosul lui în acea primă dimineață când se trezise alături de el. Căldura lui, trupul lui de care se lipise în somn. După toți acești ani.
Se așeză pe scaun și își acordă câteva clipe ca să se obișnuiască din nou cu el. Pentru că acum putea. Pentru că deja ajunsese să nu îi mai pese de ce credeau și de ce simțeau ceilalți, pentru că deja nu mai avea nimic de pierdut. Și, când se simți pregătită, ridică privirea.
— Frank.
VP - 237
El îi zâmbi. Același zâmbet timid care îi făcea inima să tresară la șaptesprezece ani și care deja o scotea din sărite la douăzeci și patru.
— Ruthie. Cum mai ești?
— Cum mă știi.
El dădu din cap, de parcă îi spusese ceva interesant:
— Arăți bine.
Iar de data aceasta îi zâmbi și ea pentru că era perfect conștientă de faptul că nu arăta bine, nici măcar pentru treizeci și doi de ani. Era trasă la față, obosită, trecută prin viață. Când își făcea curaj să se uite în oglindă, își vedea firele albe, ridurile din jurul ochilor. Arăta ca cineva care nu mai făcuse o baie caldă și care nu se mai bucurase de opt ore de somn de aproape patru ani.
— Și tu.
Pentru că el chiar arăta bine. Slăbise față de cum fusese la proces. Era rumen în obraji și odihnit: aproape că simțea aerul lui proaspăt.
— A trecut ceva timp, nu-i așa?
Nu mai venise în vizită de mai bine de trei ani. Poate că afară trei ani nu reprezentau atât de mult timp, dar aici, fiecare noapte nedormită dura treisprezece ore, și când nu ai ce să faci pentru ca după-amiezile să treacă
mai repede, trei ani par o viață de om.
Nu-i răspunse pentru că el nu avea cum să înțeleagă ce semnificație avea timpul pentru ea. Ridică, pur și simplu, din umeri, să înțeleagă el din asta ce o vrea.
— Crezi că o să fie bine la audiere?
Se întrebă dacă nu cumva îi răspunse la scrisoare, dacă nu cumva venise să o vadă doar pentru că era curios să știe încotro plănuia să se îndrepte dacă lucrurile aveau să meargă în favoarea ei. Voia să știe dacă avea de gând să-i ceară ceva.
Nu avea de ce să-și facă griji.
Ridică privirea și încercă să schițeze un zâmbet.
— Avocatul meu zice că sunt șanse mari să fiu eliberată. Noroc cu suprapopularea închisorilor, nu-i așa?
El dădu din cap că da, dar ea își dădu seama, după expresia de pe chipul lui, că nu i-a înțeles ultima remarcă.
Își aprinse o țigară și își spuse că totul era atât de ciudat; nu doar faptul că el era aici, ci conversația în sine. Ei doi vorbind despre închisoare și audieri, de parcă cuvintele acestea nu aveau nimic de-a face cu copiii lor.
Tonul perfect banal al acestui schimb de replici.
Dar în timp ce o năpădeau astfel de gânduri, teama începu să o încolțească. Știa că trebuie să spună lucrurilor pe nume. Trebuia să-i spună
VP - 238
de ce l-a chemat astăzi aici. Trebuia să-i pună acea întrebare și trebuia să
audă răspunsul lui, după care va putea închide ușa în urma lui.
La urma urmei, era simplu. Se uită în ochii lui, trase aer în piept și rosti cuvintele fără să mai stea pe gânduri.
— Tu ai făcut-o. În tot timpul ăsta, tu ai făcut-o.
Iar el se uită fix în ochii ei și dădu din cap că da, de parcă s-ar fi așteptat la asta. Se apropie ușor de ea pentru ca gardianul să nu îi audă vorbind și oftă, ca și cum ar fi așteptat momentul acesta de mult timp.
∵
Stă tolănit pe o canapea veche din subsolul apartamentului ei, cu o sticlă
