Hirsch interveni:
— Declarația polițistului Johnson reprezintă proba 34c. Vă rog să o citiți cu voce tare.
Urmă un val de foșnete, iar jurații se grăbiră să găsească următoarea parte a poveștii în propria lor copie după raport.
VP - 199
— Doamna Malone s-a apropiat de mașina soțului ei la aproximativ 14.42
în după-amiaza de 14 iulie. Aflată la câțiva pași de mașină, soțul ei scoase capul pe geam și îi spuse: „Hai, draga mea, ne grăbim”.
— Eram suficient de aproape cât să aud răspunsul ei, cu toate că doamna Malone nu vorbi prea tare.
„Știu, Frank. Crezi că nu știu? Dacă e să întârziem, aia e. Fac ceva important. Trebuie să arăt bine, trebuie să…”
— În clipa aceea, suspectul se opri din vorbă și își coborî privirea. N-am putut să-i văd bine fața pentru că purta ochelari de soare.
— Domnul Malone i-a deschis ușa de la mașină, dar ea îi făcu semn să
plece și se așeză pe scaunul pasagerului. Domnul Malone porni mașina, iar mașina ieși din parcare și porni spre nord. Cei doi au ajuns la Biserica St.
Michael la aproximativ 14.54, iar polițiștii Bresnick și Johnson au ieșit din tură, fiind înlocuiți de polițiștii Schwarts și Goldstein, care se aflau la cimitir.
— Mulțumesc, domnule comisar Devlin. Așadar, raportul acesta vine cu informații despre comportamentul doamnei Malone pe data de 15 iulie –
adică la o zi după dispariția copiilor săi și la o zi după ce fiica sa a fost găsit strangulată, corect?
— Da. Așa este.
— Nu mai am alte întrebări, domnule judecător.
∵
Dar nimic din spusele lor nu descria ce se întâmplase cu adevărat.
Stătuse în hol, privindu-se în oglindă, la rochia ei albă. Își netezise fusta de mai multe ori, observând cât era de curată, cât era de frumoasă.
Încercând să îndulcească amintirea zilei de dinainte: petele de pe chipul fiicei sale. Duhoarea. Groaza.
Frank o privi din pragul ușii de la sufragerie.
— Hai, iubita mea, arăți bine. Hai să mergem la biserică. O să te simți mai bine.
Zări teama de pe chipul ei când se întoarse cu fața. După care traversă
holul, trecu de ușa de la intrare, de Frank, trecu pe lângă ușa de la camera copiilor și intră în dormitorul ei. Căută prin dulap cu mâinile transpirate, cu inima la gură, aruncând o rochie după alta, ca să constate că nu avea nimic negru. Că avea să arate bine. Că avea să arate la fel de rău la exterior precum se simțea la interior.
Ura negrul, nu-i plăcuse niciodată – o făcea să pară obosită, palidă – dar trebuia să arate bine pentru Cindy. Trebuia să-și arate durerea așa cum se cuvenea.
∵
VP - 200
Pete își luase concediu neplătit de la librărie ca să vină la proces. Se așeză
pe primul rând de bănci și se uită la Ruth, care se uita la jurați. Era foarte palidă, avea cearcăne. Era îmbrăcată cu o rochie galbenă și cu un sacou, dar rochia era mulată și decoltată. Senzualitatea ei era prezentă – cumpătată, controlată, dar vizibilă.
Juriul era alcătuit doar din bărbați, de vârstă medie, probabil muncitori.
Ruth se uita la ei, și ei se uitau fix la ea. O înșiruire de priviri necruțătoare.
Scrise ceva pe carnețel și i-l întinse lui Scott.
Pete se întrebă dacă se întreba și ea același lucru ca el.
Cum de nu e nicio femeie în juriu?
Scott îi spusese că toate femeile care ar fi putut face parte din juriu fuseseră excluse. Puteau exista varii motive: poate că erau prea ocupate.
Poate că, pur și simplu, nu voiau să se implice. Poate că aveau copii și gospodării de care să se îngrijească, în timp ce soții lor erau aici, judecând-o pe Ruth.
Scott notă și el ceva pe carnețel, fără să-și ia ochii de la Hirsch, care se adresă juriului. De data aceasta vorbi cu patos, sacadat, ca un câine care lătra.
— Într-un astfel de caz, nu vă puteți lăsa ghidați de emoții.
Ruth se apropie de Scott și îi șopti ceva. El își aplecă urechea, încă cu ochii la Hirsch, iar trupul ei firav pe lângă silueta lui o făcu să pară și mai fragilă.
Pete spera că nu avea să descopere adevăratul motiv, că nu avea să-l convingă pe Scott să i-l spună. Fiecare femeie din juriul provizoriu fusese revocată după ce toate declaraseră că o credeau vinovată.
