— Bineînțeles. Mulțumesc, domnule judecător. Domnule comisar, în afară
de sticlele goale, în ce stare ați găsit apartamentul? Era curat?
— Nu, era dezordonat. Unele piese de mobilier erau prăfuite.
— Aș vrea să vă atrag atenția spre pagina patru din declarația dumneavoastră în care ați menționat în mod special stratul de praf de pe biroul din camera copiilor.
— Da, am găsit un strat de praf pe birou.
Ruth notă furioasă ceva în carnețel și i-l întinse lui Scott. Am făcut curățenie în ap. & pe BIROU cu o zi înainte!!
El o bătu pe mână, fără să-și ia ochii de la Devlin.
— Dragi jurați, s-a găsit un strat de praf pe biroul copiilor. Vă prezint proba 18, schița cu camera copiilor, și vă rog să observați cum biroul a fost împins lângă fereastră. Domnule comisar, după părerea dumneavoastră, ce înseamnă asta?
Își aminti de tăcerea din apartament, de bărbatul slab, palid, îmbrăcat cu un costum șifonat care făcuse pozele, își aminti de praful albicios de pe birou și de privirea concentrată a lui Devlin.
Auzi vocea lui Devlin din ziua respectivă. O voce joasă. Aspră.
— Ai grijă să nu-ți scape nimic.
Acesta răspunse:
— Praful elimină orice posibilitate cum că copiii au ieșit din cameră pe fereastră. Ar fi fost imposibil să facă asta fără să atingă biroul și fără să lase urme în praf.
VP - 196
— Obiectez! Martorul face speculații, zise Scott.
Judecătorul își dădu ochelarii jos și își masă nasul.
— Obiecție respinsă. Domnul Hirsch l-a întrebat pe martor care este părerea lui, iar acesta a răspuns.
— Mulțumesc, domnule judecător.
Ruth observă satisfacția din glasul avocatului acuzării.
— Domnule comisar, după părerea dumneavoastră, ce credeți că s-a întâmplat?
— Cred că cei doi copii au fost scoși din casă pe ușă. De cineva din interiorul apartamentului. Nu ar fi avut cum să iasă din cameră pe cont propriu pentru că ușa era închisă pe dinafară.
Ruth văzu particulele de praf albicios dansând prin aer, privirea concentrată a lui Devlin. Văzu obiectivul aparatului de fotografiat făcând poze una după alta.
Și, brusc, simți că nu mai avea aer. De parcă cineva îi pusese ștreangul la gât.
A doua zi, fotografiile i se părură chiar mai mari când intră în sala de judecată. Nu-și putea lua ochii de la ele, nici măcar după ce judecătorul intră
în sală sau după ce avocații începură să vorbească despre copiii ei, despre ea.
Adevărații Frankie și Cindy nu mai existau; doar acești îngerași alb-negru cu zâmbetele lor înghețate. Și nici măcar nu mai erau ai ei – ci ai sălii de judecată, ai ziarelor, ai tuturor celor care își dădeau cu părerea. Nu mai erau Frankie și Cindy – ci „victimele”, cei care „își găsiseră moartea”. De parcă
moartea ar fi fost doar o idee care le venea.
Închise ochii ca să-și oprească lacrimile, după care îi deschise din nou și se uită spre Frank, care era și el cu ochii la ea. Își imagină că în clipa aceea se întâmplase ceva între ei. Că împărțiseră o amintire despre copilașii lor.
Chiar înainte de ora prânzului, un anume doctor Dunn fu chemat la boxa martorilor. Avea păr cărunt, ochelari, o privire caldă. Hirsch îl întrebă
despre experiența lui de muncă, după care îl rugă să povestească despre rezultatele autopsiei lui Cindy. Doctorul se uită spre Ruth, iar ea simți un nod în gât.
— După temperatura de la fața locului, estimăm că victimă a fost ucisă cu aproximativ șase-douăsprezece ore înainte ca trupul ei să fie găsit.
Ruth simți o durere cumplită de cap. Se făcuse prea cald în cameră.
— Era îmbrăcată cu un maiou de bumbac, cu o pereche de pantaloni scurți, galbeni…
Auzi câteva zgomote și o respirație neregulată.
— Victima a fost strangulată…
VP - 197
Văzu o frânghie. Un rând de haine. O pereche de mâini, degetele care se strângeau în jurul gâtului.
O văzu pe Cindy, vânătă la față, îngrozită, trăgându-și ultima răsuflare.
— Domnule doctor Dunn, ce ați descoperit în stomacul victimei?
— Am găsit paste, fructe și legume. Legume verzi. Și portocale.
