Îi vorbi pe un ton calm. Încercă să fie înțelegător.
Ruth se uită la costumul lui scump, la cămașa lui apretată. Îi mirosi parfumul cu aromă de lemn și se întrebă dacă obișnuia să-l primească de Crăciun cadou din partea soției sale. Și-o imagină pe soția lui: cum îi pregătea cămășile, cum îi aranja cravata, cum îi apreta gulerul. Și-o imagină
cu părul argintiu, machiată discret, îmbrăcată într-o bluză roz pal, cu un șirag de perle la gât. Își imagină mirosul de haine curate, de cremă cu lavandă.
— Îmi pare rău că trebuie să discutăm despre ceva atât de personal. Dar este relevant. Trebuie să afișezi un aer conservator, ca să înduplecăm juriul.
Tabăra opusă va avea grijă să aleagă jurați cât mai convenționali.
Face și el cum crede mai bine, își spuse ea.
Dar fiecare cuvânt din partea lui era o critică a felului în care arăta. Îi critica fiecare defect, fiecare por, fiecare rid.
— Poate că ar fi mai bine să vă vopsiți părul într-o nuanță mai închisă.
Sau poate să vi-l aranjați altfel? Și să vă îmbrăcați cu ceva mai sobru?
Cuvintele lui erau ca niște săgeți care îi împungeau pielea, scoțându-i la iveală interiorul sensibil, vulnerabil. Partea aceea care era plină de slăbiciuni. Urâtă. Greșită.
Încercă din nou să simtă izul acela de parfum, dar nu simți altceva în afară de transpirație, înălbitor și miros de mâncare. Duhoarea aceea de teamă și disperare.
∵
VP - 189
O lună mai târziu, Scott stabili o întâlnire la biroul lui între Ruth și Salcito.
Ruth îmbrăcă un costum elegant, roz, pantofi cu toc mic, avea părul proaspăt spălat și coafat, și luă mașina spre centru, palidă la față de nesomn.
Tot nu era sigură că făcea ce trebuia. Scott stătuse de vorbă cu ea, îi explicase că trebuia să rămână alături de Frank, că trebuia să lase impresia că aveau o căsnicie puternică – dar simțea regrete pentru ce urma să facă.
Ceva atât de rece.
Chiar dacă ajunse mai devreme, Johnny era deja acolo, stând de vorbă cu Scott în holul de la intrare. Era rezemat de zid, dar nu auzi ce spuneau. Arăta obosit.
Scott le oferi o ceașcă de cafea, iar când refuzară, le făcu semn să se ducă
în biroul lui, spunându-le să vorbească liniștiți.
Ruth intră în birou și se așeză pe unul dintre scaunele cu spătar înalt din fața biroului. Se așeză picior peste picior, își împreună mâinile și trase aer în piept. Dar fu inutil: de îndată ce Scott închise ușa, Johnny se aruncă în genunchi la picioarele ei, îi luă picioarele în brațe, cu ochii în lacrimi, spunându-i cât de mult o iubea, cât de dor îi era de ea. Ruth își stăpâni sentimentele de iritare, frustrare, milă, îl ridică de pe jos, îl puse pe scaun, îl lăsă să o țină de mână. Încercă să îi vorbească pe un ton senin, dar serios.
— Johnny, îmi pare rău, dar n-o să mai putem să ne vedem o perioadă.
Domnul Scott e de părere că nu ar fi corect înainte de proces.
— Dar după proces?
— Vedem atunci.
— Odată ce scapi, lucrurile or să fie la fel ca înainte, nu-i așa, iubita mea?
Vrei să mergem undeva atunci, vrei?
— Nu știu, Johnny. Nu-mi stă capul la asta acum.
Ruth nu-i dădu drumul, îi strânse mâna de fiecare dată când vorbi, dar simți disperarea din vocea lui. Ochii lui se umplură de lacrimi.
— Ruth. Ruthie. Te rog. Te iubesc. Știi că te iubesc. Vreau să mă însor cu tine, iubita mea. Hai să facem copii. Noi doi. O să-ți dau copii. Te iubesc, scumpa mea, te rog.
Ruth îl ținu de mână, se uită la el în timp ce plângea, uimită de scârba pe care o stârnea în ea: un bărbat pe care îl admirase cândva. Încercă să îl liniștească, să îi spună că totul avea să fie bine, dar el continuă să scuture din cap.
— N-are cum să fie bine fără tine, iubito. Nimic nu e bine fără tine. Am nevoie de tine, iubito… te implor. Spune-mi că și tu ai nevoie de mine. Ca pe vremuri. Când îmi spuneai că te făceam să te simți bine… că nimeni nu te făcea să te simți la fel de bine ca mine. Iubito, hai să fim din nou împreună…
VP - 190
Se prăbuși din nou la picioarele ei, începu să o mângâie pe picioare, pe coapse. Ea îl opri, își trase fusta mai jos și încercă să îl ia de mână, dar el continuă să o mângâie.
— Ruthie, ești altfel… nu ești tu. Eu te cunosc atât de bine. A fost ideea lui Frank sau al lui Scott ăsta, ei te pun să faci asta, dar tu mă vrei pe mine la fel de mult cum te vreau eu pe tine…
— Johnny, nu e bine pentru niciunul dintre noi. Te rog, încearcă să
înțelegi. Așa e mai bine. Procesul e pe cale de a începe și…
— Dă-l naibii de proces, aici e vorba despre mine și despre tine. Ce facem după ce se termină procesul? Ce facem atunci?
Ruth ridică mâinile, încercă să vorbească, dar îl văzu pe Scott în pragul ușii și răsuflă ușurată. Își netezi fusta și se ridică în picioare.
Scott nu se grăbi să închidă ușa și păși agale spre biroul său ca să-i dea ocazia lui Johnny să se așeze din nou pe scaun. Acesta rămase cu mâinile în poală, suspinând. Ruth se uită neajutorată la Scott.
