Se făcu roșu de rușine la față, dar în sufletul lui se simți ușurat știind că
viața lui era altfel acum.
Scott ridică ziarul, citind în grabă articolul.
— Sper, domnule Wonicke, pentru că este genul de articol pe care jurații îl vor tot citi până la proces. Voi avea serios de lucru.
— Dar ea… ea nu este de vină. Oamenii ăștia nu o cunosc. Nu o cunosc cu adevărat.
Scott se uită lung la el, iar Pete avu ciudata senzație de parcă îl vedea pentru prima oară.
— Domnule Wonicke, o să fie un caz complicat. O să iasă urât. Știu ce mă
așteaptă. Primul meu oponent o să fie însuși domnul Malone.
Pete se schimbă la față.
— Oh, da. Prima oară se vor lua de înfățișarea și de comportamentul doamnei Malone. De felul în care alege să se îmbrace, de imaginea pe care VP - 187
alege să o aibă în public, care nu corespunde cu imaginea unei mame îndurerate. Te duce cu gândul la o femeie nerușinată.
— Dumnezeule. Cum puteți să…
Scott îl opri din vorbă.
— Te rog. Sunt de partea ei. Rolul meu este să pun problema așa cum ar pune-o un juriu standard. Douăsprezece persoane, bărbați și femei, oameni obișnuiți care nu au mai cunoscut niciodată pe cineva ca Ruth Malone. Care nu au cum să-și imagineze mentalitatea unui om care decide să omoare doi copii. Care sunt gata să o condamne doar pentru că s-a trezit într-o astfel de postură. Am înaintat o moțiune pentru ca doamna Malone să nu fie interogată în timpul procesului despre aventurile sale extraconjugale. Dar se prea poate să-mi respingă moțiunea, ceea ce înseamnă că doamna Malone nu va putea să dea declarații.
— Ce motive au să vă respingă moțiunea?
— Domnule Wonicke, lor li se pare relevant. Ei cred că relațiile ei sunt relevante în această poveste, zise el, oftând.
— Iar imaginea ei din ziare propagă această idee. Acestea fiind spuse, chiar dacă foștii tăi colegi îi fac viața amară, e mult mai grav ce spun oamenii de pe stradă.
— Cum adică?
— Aseară am ieșit la cină cu un prieten, într-un restaurant nu departe de aici. Un local elegant. Cu oameni eleganți. Am auzit două femei care stăteau la masa din spatele meu vorbind despre doamna Malone. Una dintre ele a zis
– te rog să mă scuzi – „Mă duc și eu la proces. Vreau s-o văd pe curva aia cum plătește pentru ce a făcut”. La care cealaltă i-a răspuns: „Te înțeleg. Nu-mi place să trag concluzii, dar în cazul ei e imposibil să n-o faci. O târâtură ca ea e în stare de orice”.
Scott lăsă furculița pe masă și strâmbă din nas.
— Prăjitura asta s-a uscat.
∵
Scott îi spuse lui Ruth că înfățișarea în fața judecătorului era o formalitate, că în după-amiaza aceea avea să iasă pe cauțiune. O întrebă cine avea să plătească, iar Ruth îi spuse:
— Mama mea.
Se gândi la chipul ridat și roșu al mamei sale, la mâinile ei roșii și aspre.
La cum stătuse ea la căpătâiul tatălui ei. La furia ei. La rușine.
— Mama mea va plăti cauțiunea.
După care începură să vorbească despre proces în linii mari: cine avea să
fie acolo, cine avea să fie luat la întrebări, îi spuse că nu avea să o cheme ca VP - 188
martor, că nu avea să fie nevoită să dea nicio declarație. Că nu avea să spună
nimic.
Când îl întrebă de ce, el îi spuse doar:
— E mai bine așa, ai încredere în mine.
Ruth încercă să aibă încredere în el, dar simți că el era reticent în a avea încredere în ea. Nu o credea în stare să-și păstreze cumpătul. Nu o vedea capabilă să nu se enerveze, să nu se întristeze, să nu se arate sfidătoare. Îi era teamă că avea să fie înșelată și păcălită și că avea să dezvăluie că toate poveștile despre ea – despre bărbați, băutură și sex – erau adevărate.
Așa că i se păru mai precaut să stea acolo, tăcută, cu privirea în jos, cu buzele închise în spatele unei batiste de dantelă albă.
După ce terminară de discutat, Scott începu să își strângă documentele.
Dar petrecu atât timp sortându-le și aranjându-le astfel încât să nu se îndoaie, încât Ruth simți că voia să-i mai spună ceva, așa că își împreună
mâinile și așteptă. Și, în cele din urmă, Scott ridică privirea, își închise servieta și își drese glasul.
— Doamnă Malone, trebuie să stăm de vorbă despre înfățișarea ta.
