— Domnule Salcito? E important să discutăm despre proces. O s-o rog pe Louise să ne aducă o cafea tare, bine?
Scott se ridică de la birou, scoase din buzunarul de la haină o batistă albă, curată și i-o întinse. Johnny o acceptă, încercă să se liniștească și își suflă
nasul.
Scott se întoarse la birou și ridică receptorul.
— Louise, te rog să ne aduci trei cafele. Și prăjitura de lămâie făcută de soția mea, bine? Mulțumesc, dragă.
Așteptă până ce Johnny se calmă și se șterse la ochi, după care spuse pe un ton ferm:
— Domnule Salcito, acuzarea te va chema să dai declarație. Trebuie să
știu ce ai de gând să spui. Trebuie să punem la cale un plan.
Johnny își luă privirea încețoșată de la Ruth.
— Ce vei spune când te vor întreba ce anume s-a întâmplat în noaptea aceea? În noaptea dispariției copiilor?
— Ce am spus și până acum, răspunse el, suflându-și nasul.
— Bine. Hai să recapitulăm: ai sunat-o pe Ruth în noaptea în care copiii au dispărut și totul părea normal, da?
— Da. Sigur.
Se uită la Ruth și îi întinse mâna. I-o sărută, o lipi de obrazul lui. Ruth simți un gol în stomac. Își încleștă pumnul și își înfipse unghiile în palmă. Îi zâmbi.
— Iar de atunci și până acum Ruth nu ți-a zis nimic despre copii, nu-i așa?
— Doar că îi e dor de ei. Și că poliția nu face nimic ca să-l prindă pe vinovat.
VP - 191
— Bine. Foarte bine, domnule Salcito.
VP - 192
Capitolul 17
Ruth rămase între cei doi paznici de la intrare. Încercă să tragă aer în piept, să-și păstreze cumpătul.
Era aceeași persoană dintotdeauna. Nimic din ce aveau să-i facă în camera aceea nu avea să schimbe asta.
Ușile masive de lemn se deschiseră. Trase aer în piept, își mușcă obrazul.
În fața ei: câteva trepte tocite. Simți miros de lac și de ziare vechi prăfuite.
Odată ce ajunse la capătul scărilor, fu invadată de un sentiment de spațiu și lumină. O cameră plină de șoapte și de priviri răuvoitoare.
Cumva, ajunse la o masă alături de Scott și de asistentul lui cu ochelari cu ramă groasă, pe care nu reușea niciodată să țină minte cum îl chema.
Freamătul din sală crescu și începu să distingă voci individuale. Și greutatea acelor priviri îndreptate asupra ei.
Riscă și aruncă o privire în spatele ei și văzu că sala era plină. Șiruri întregi de străini. Majoritatea femei. Gurile lor nu se opriră o clipă, fără să-și ia ochii de la ea.
Aruncă o privire în jurul ei și îl zări pe Devlin. Polițistul acesta care semăna cu un actor își repeta replicile dintr-un carnețel. Din când în când, ridica privirea, calculată, rece, și cerceta întreaga încăpere. În cele din urmă, îi întâlni privirea. Aproape că îi zâmbi – ajunsese să îl cunoască atât de bine și iată-i acum, în mare înfruntare – dar își aminti la timp și își coborî privirea, își șterse zâmbetul de pe chip.
Pe rândul al doilea: figuranții. Reporterul cu care îi făcuse Gina cunoștință
era și el acolo, dându-și părul de pe frunte, gata să nu piardă nimic. Și Johnny Salcito în costumul lui trist, cu mâinile tremurânde și cu venele umflate pe obraji.
Îl văzu și pe Frank, care se uita în jurul lui cu o privire încruntată, de parcă nu era tocmai sigur cum se făcea că ajunsese acolo și o salută cu tristețe când li se intersectară privirile.
Acum trei ani, își zise ea. Acum trei ani erau un cuplu căsătorit cu doi copii. Cum am ajuns aici?
Simți lacrimi în ochi, așa că își mută privirea, căutând ceva care să-i distragă atenția. Și acolo, la capătul rândului, îl zări pe Lou. Îi sări inima când îl văzu acolo, cu cotul sprijinit de spătarul scaunului, calm, încrezător, de parcă ar fi fost la birou. Se gândi la tot ce risca el ca să fie acolo cu ea, ca să-i demonstreze că avea încredere în ea, și simți un val de recunoștință.
VP - 193
Urmară câteva bufnituri, iar toată lumea se ridică în picioare. Scott o prinse de subraț și o ridică în picioare pentru a-l întâmpina pe judecător.
Totul se pierdu pe fundal și se prinse cu putere de marginea mesei, fixându-și atenția pe silueta înaltă din centrul încăperii. Pe roba lui neagră. Pe părul lui cărunt, pe chipul sobru. Vorbi cu un glas scăzut și controlat, anunțând începutul procesului.
Ruth își încleșta pumnii și se căzni să păstreze tăcerea, fiind cuprinsă de teamă. Totul era atât de real.
Observă o mișcare la dreapta ei, iar unul dintre oamenii de la masa vecină
se ridică să vorbească. Era îmbrăcat cu un costum scump. Avea părul dat cu gel și un diamant sclipitor pe degetul mic.