mă aducă aici când veneam în oraș să-mi cumpere pantofi noi pentru școală.
Bineînțeles, frecvența vizitelor și a ritualului nostru a început să scadă
proporțional cu ritmul de creștere al picioarelor mele. Ce legătură ciudată, nu crezi, domnule Wonicke? zise Scott, cu un zâmbet larg pe față, la care Pete răspunse cu un surâs nesigur. Dar noi nu ne-am întâlnit astăzi aici ca să
discutăm despre prăjituri cu alune sau despre picioarele mele. Parcă voiai să-mi spui ceva? Despre doamna Malone.
— Așa este. Doar că… nu știu cu ce să încep.
— Spune-mi de unde o cunoști de doamna Malone.
— Am întâlnit-o după moartea copiilor săi.
— Și cum ai descrie relația dintre voi?
— O cunosc destul de bine. Suntem… apropiați.
— Am înțeles. Și cum ai ajuns să o cunoști?
— Ei bine, sunt reporter.
Scott strâmbă din nas și luă o postură mai formală.
— Înțeleg. În cazul acesta, domnule Wonicke, va trebui să insist să…
— Nu! Nu, vă rog. Nu mai sunt reporter. Nu am venit aici pentru asta. Pur și simplu, vă spuneam cum ne-am cunoscut.
Scott încuviință, dar păstră un aer rezervat.
— Așadar, ai făcut cunoștință cu ea. I-ai luat interviu?
— Da. Ei și altor vecini. Și mamei sale.
Chelnerița le aduse cafeaua, alături de o felie de prăjitură cu alune, care l-ar fi dat gata chiar și pe un școlar înfometat. Scott își luă cafeaua și se uită
lung la el.
— Domnule Wonicke, până acum nu mi-ai spus nimic care să te diferențieze în vreun fel de restul celorlalți reporteri.
— Păi… eu o cred. Cred că e nevinovată.
Scott lăsă ceașca pe masă și își împreună mâinile.
— De ce?
VP - 184
— Pentru că nu o cred în stare să omoare pe cineva. Mai ales pe propriii copii.
— Ce te face să spui asta?
— Poftim?
— Ai mai cunoscut criminali la viața ta? Acum câțiva ani, am întâlnit o femeie care și-a înecat propriul nepot pentru că îl credea posedat de Satana.
Și pot să te asigur că era mult mai drăguță și charismatică decât multe persoane din camera aceasta.
Scott continuă să zâmbească și să îl analizeze pe deasupra ceștii de cafea.
— Ce te face să fii atât de sigur de nevinovăția doamnei Malone?
Pete se făcu roșu la față și își dădu seama că avea maxilarul încleștat.
Posibil că Scott voia să îl ia la puricat, să afle tot ce putea de la el. Și dacă era așa, se pare că funcționa, încercă să-și păstreze cumpătul. Să se gândească la Ruth.
— Da, domnule Scott, înțeleg ce spuneți dumneavoastră. Poate că ar fi mai bine să spun că nu cred că este vinovată pe baza dovezilor pe care polițiștii le-au adunat împotriva ei.
Scott lăsă ceașca pe masă, mulțumit:
— Da, domnule Wonicke, acum pot spune că mi-ai stârnit interesul.
Pentru că acum poate că-mi vei oferi ceva ce nu știu deja. Presupun că ai obținut aceste informații prin mijloace perfect legale și cinstite?
— Pe unele din interviuri. Pe altele le-am auzit de la alții.
— Mi-e teamă că aici e vorba de mărturii indirecte. Dar poate că ne vor fi de ajutor, în funcție de ce s-a discutat.
Pete îi povesti despre discuțiile dintre Quinn și Devlin, despre părerea lor despre Ruth. Scott își mâncă prăjitura, ascultând în tăcere.
