Era săptămâna de dinainte de Ziua Recunoștinței, o zi rece, dar însorită.
Ridică privirea să se bucure de razele soarelui pe chipul ei. Nu mai primise nicio veste de la poliție de trei zile. Niciun telefon, nicio vizită.
După care auzi o portieră închizându-se cu putere în spatele ei, și pași în urma ei.
Porni mașina și dădu să tragă ușa, dar o mașină apăru din senin în fața ei.
O mână se ivi pe portiera ei. Ridică privirea, însă în lumina soarelui, individul era o simplă siluetă fără chip. Se uită spre mâna lui. O manichiură
curată, un deget mare scurt, o cicatrice pe degetul arătător. Era o mână
perfect obișnuită. I-ar fi putut aparține oricui.
— Ce vrei?
— Trebuie să vii cu noi, îi spuse Devlin.
— Nu trebuie să fac nimic.
— Doamnă Malone, trebuie să vii cu noi. Ai fost pusă sub acuzație. Ești arestată pentru moartea fiului și fiicei tale.
— Nu te cred. Nu te cred.
— Doamnă Malone…
— Nu merg nicăieri cu tine.
Apucă volanul mașinii. Strâns.
— Doamnă Malone, îți sugerez să nu faci scandal. Se uită oamenii la noi.
Ruth oftă și ieși din mașină, îi întinse cheile lui Quinn, care rămase ca un prostănac la dreapta lui Devlin. Le scăpă din mână și se uită la el, culegându-le de pe stradă. Era tot ce-i mai rămăsese.
Ruth intră pe bancheta din spate a mașinii și se uită pe geam la dimineața care trecea pe lângă ea.
Devlin se foi pe scaunul din față, zdruncinând mașina. Ruth ridică privirea spre oglindă, îl văzu uitându-se la ea.
— Ce vrei?
— Să știi că ar fi mers mult mai repede dacă ne-ai fi spus adevărul de la bun început.
Ruth ridică privirea. Îl privi în ochi, după care își mută privirea. Nu avea de gând să-i dea nicio satisfacție.
VP - 181
Niciunul dintre ei nu mai spuse nimic până la secție. Ruth coborî din mașină, iar prin ușile de sticlă din fața ei observă că holul de la intrare era plin de oameni. Polițiști în uniformă, bărbați la costum, secretare: toți se întoarseră s-o privească. Toți așteptau să o vadă pe ea.
Ruth se opri. Trase adânc aer în piept. Se întoarse cu fața spre Devlin.
— Am dreptul la un telefon.
— Sigur, răspunse el. N-are cine să te mai ajute acum, dar de ce nu?
— Frank, eu sunt.
— Ce? Ruth? Cât e ceasul?
— Frank… sunt la secția de poliție. M-au arestat.
Urmară câteva clipe de tăcere.
— Poftim? De ce? Ce naiba se întâmplă acolo?
— Da, știu. Dumnezeule, Frank! Nenorocitul ăla m-a așteptat de dimineață în fața blocului. M-a adus la secție. Toată lumea se uită la mine.
— Dumnezeule… Ruthie. Nu știu ce să… Ești bine?
— Ascultă-mă, nu am prea mult timp la dispoziție. Trebuie să-l suni pe Scott. Să-i spui ce s-a întâmplat.
— Pe Scott. Da. Sigur.
— Ai numărul lui? Îl ai, Frank?
— Da, îl am. Bun. Îl sun chiar acum. O să vin cu el la secție.
— Bine.
— Mai ai nevoie de ceva?
