Închise ochii preț de câteva secunde și se uită la următoarea fotografie. La un braț care era întunecat de ceva ce nu era o umbră. La un mănunchi de păr, alb pe fundalul ierbii verzi, împrăștiat peste tot. La o bluză gri, maronie, ruptă, care nu avea de ce să fie nici gri, nici maronie, ci albastrul deschis al unui cer de vară.
Ochii ei începură să cerceteze tot mai repede, analizând fotografiile pe fundalul vocii lui Devlin, care se auzea din ce în ce mai tare în timp ce privirea ei fugea de la o fotografie la alta, mutându-se la un alt pantof. La un mănunchi de frunze. La ceva alb și moale. La imaginea încețoșată a unor degete rupte.
Ajunse la final, rămase cu privirea plecată, simți mâna lui Scott pe brațul ei, auzi vocea lui duioasă peste vocea aspră a lui Devlin. Dar nu înțelegea ce spuneau. Nu putea să vorbească.
Își lipi buzele, scutură din cap ca să scape de zgomote. Vocile se auziră din ce în ce mai încet și apoi, în următoarele clipe, auzi clar și răspicat glasul lui Scott:
— Clienta mea are nevoie de o pauză.
Dar ea dădu din cap că nu, pentru că o pauză însemna să se ridice în picioare. Însemna să plece din camera asta ca să se mute în alta la fel.
Însemna să se hotărască dacă vrea sau nu cafea, sau dacă să meargă la o toaletă cu faianța rece, sub privirile răuvoitoare ale unei polițiste.
Dar dacă rămânea acolo, însemna să stea cu brațele împreunate în jurul corpului ei. Să rămână ea cu ea. În liniște. În pace.
VP - 178
Până ce Devlin se aplecă peste ea și începu să țipe, până ce cuvintele lui ajunseră la ea – iar vocea lui o ataca, o ataca și nu mai avea unde să se ascundă.
— Doamnă Malone, dispariția copiilor a fost o tragedie. Suntem pe punctul de a aresta vinovatul. Nu mai avem mult.
Simți răsuflarea lui pe pielea ei, ca pe un amant.
— Știm că ai avut un complice. Nimeni n-a auzit nicio mașină în fața blocului în noaptea aceea, așa că oricine o fi el, știm că a parcat mai departe.
Ai fi avut nevoie de doi oameni sau de un bărbat puternic ca să reușești să
scoți copiii din casă și să îi duci în brațe pe distanța aia. Trebuie să-l prindem pe omul ăsta, doamnă Malone. Și avem nevoie de ajutorul tău ca să-l prindem. Suntem gata să-ți oferim imunitate dacă ne ajuți să-l prindem.
Urmară câteva clipe de tăcere.
— Sau preferi să mergi la închisoare cu el? Gândește-te bine, doamnă
Malone. Îți convine să stai ani buni la închisoare pentru fapta altcuiva?
Ruth ascultă zgomotul respirației în încăpere, zgomotul casetei din reportofon și își imagină cum ar fi fost să fie închisă undeva. Să nu mai poată
ieși afară. Să nu poată să danseze. Să bea. Să râdă. Să nu mai poată respira.
— Doamnă Malone, nu vrei să te ajutăm? Dacă nu zici nimic, o să
înțelegem că nu te interesează să obții dreptate pentru moartea copiilor tăi.
Simți gustul cuvântului acela, un gust amar. Dreptatea nu avea să-i aducă
pe Cindy și pe Frank înapoi. O condamnare nu avea să ridice morții din pământ. Așa că ce mai conta?
Vocea lui Devlin se strecură printre gândurile ei și continuă să îi povestească despre bărbatul acela.
— Poate că ai rămas în camera vecină cât timp el și-a văzut de treabă. Cât timp i-a redus la tăcere. Cât i-a scos din casă. Poate că singura ta vină e că ai mai luat o gură din sticlă și că ai dat radioul mai tare. Așa s-a întâmplat, doamnă Malone, nu-i așa?
Ruth coborî privirea. Devlin habar n-avea despre sentimentul acela de vinovăție.
Nu avea nici cea mai mică idee ce însemna să-ți lași copiii singuri acasă
sau cu o bonă adolescentină, cât tu plecai să stai câte opt ore la muncă, în picioare, încălțată cu pantofi cu toc care te jenau, servind băuturi unor mitocani care își imaginau că își câștigaseră dreptul să te pipăie cu fiecare pahar nou. Nu avea nici cea mai mică idee ce însemna să-ți lași copiii acasă
cât tu mergeai să te vezi cu câte un bărbat dispus să plătească pentru compania ta pentru că cea mică avea nevoie de pantofi noi. Habar n-avea el ce însemna să-ți trimiți copiii la culcare nemâncați, încercând să-i îndopi cu apă și cu câte o picătură de whisky ca să doarmă mai bine – pentru că dacă îi VP - 179
lăsai să mănânce atunci, asta însemna că nu vor mai avea nimic de mâncare la micul dejun, pentru că cecurile trimise de amărâtul ăla de soț al tău erau invalide.
Nu știa el ce însemna să te întorci acasă după douăsprezece ore de muncă
în care nu-ți luaseși o clipă gândul de la ei, tânjind după mirosul lor dulce, în timp ce tu îți ștergeai pete de vomă de pe pantofi, în timp ce tu culegeai mucuri de țigară din pahare pe jumătate pline. Sau cum era când intrai pe ușă și auzeai zgomotul lor: țipetele, văicărelile, când îți spuneau că vor mâncare, că vor să le dai atenție și să simți că simpla lor prezență – faptul că
făceau mizerie, că trăgeau de tine, că te luau în brațe, că aveau nevoie de tine
– te făcea să îi dai bonei toți banii din geantă ca s-o implori în genunchi să nu plece. Sau când și fără bani, și fără bonă, îți venea să fugi în lume, de oboseală, pentru că aveai și tu nevoie de puțin timp doar pentru tine. De un pic de liniște.
Omul ăsta nu avea nici cea mai mică idee. Niciunul dintre ei nu avea nici cea mai mică idee. Ei aveau salarii de bărbați, ei aveau neveste care să se ocupe de țipete și de mizerie, de problemele de la școală ale lui Jimmy, de Susie care nu voia să-și mănânce legumele, de bebelușul care nu se mai oprea din plâns.
Habar n-aveau ei despre sentimentul acela de vinovăție. Ei nu erau mame.
VP - 180
Capitolul 16
Ruth traversă în grabă trotuarul, îndreptându-se spre mașina ei. Era spălată, îmbrăcată, machiată. Se dăduse cu cremă pe mâini, își pusese cerceii. Băuse o cafea, își plimbase câinele, avea șervețele umede în geantă.
