o ceașcă de cafea. Nu părea tocmai nerăbdător să stea toată după-amiaza cu nasul în hârțogăraie. Se tolăni în scaun, cu capul plecat, trăgând de pielițele de la unghii. Își relaxă buza de jos și parcă semăna cu un adolescent îmbufnat.
Quinn parcă simți privirea lui Pete îndreptată asupra lui și ridică capul.
Înainte să apuce să spună ceva, Pete îl salută cu o mișcare scurtă din cap.
— Șeful tău e la fel ca al meu. Îți face viața amară, așa-i? zise el, rânjind.
— Adică? întrebă Quinn, uitându-se lung la el.
— V-am auzit vorbind. Care-i problema lui?
Quinn ridică din umeri.
— Vrei ceva?
Pete merse și se așeză la masa lui.
— Numele meu este Pete Wonicke. Lucrez la ziarul Herald. Aș vrea să îți pun câteva întrebări despre cazul Malone.
Quinn începu să dea din cap că nu chiar înainte ca Pete să termine de vorbit.
— Ah, nu. Nu stau de vorbă cu presa. Nici nu mă gândesc.
Chelnerița îi aduse cafeaua, iar Pete comandă și el una. Chelnerița se îndepărtă, iar Pete îl întrebă:
— E bună de ceva cafeaua lor?
— E fierbinte și tare, cam atât, răspunse Quinn, după care îl privi încruntat. Uite ce, nu pot să stau de vorbă cu tine despre anchetă. Nu vreau să am probleme cu șeful meu.
— Înțeleg, zise Pete. În regulă.
Fata îi aduse cafeaua, iar Pete își puse câteva lingurițe bune de zahăr, frișcă și amestecă. Luă o gură de cafea, după care vorbi pe un ton relaxat:
— Nu cred că e ușor să lucrezi pentru el.
Quinn îi aruncă o privire iscoditoare, iar Pete ridică mâinile, nevinovat, și se lăsă pe spate.
— Bun, am zis că nu vorbim despre anchetă, așa-i? Încercam și eu să fac conversație. De cât timp lucrați împreună?
Urmă o pauză, după care Quinn răspunse:
— De trei ani. Un pic mai mult. De când m-au făcut detectiv.
— Îmi aduce aminte de un tip cu care am lucrat și eu pe vremuri. Într-o zi, mi-a dat să verific un raport. Cinci mii de cuvinte, la patru și jumătate, într-o vineri. Mi-a spus că are nevoie de el până luni dimineața. Iar eu aveam în plan să merg într-o drumeție cu tovarășul meu în weekendul acela.
Mai luă o gură de cafea, îngândurat. Așteptând o reacție.
Iar Quinn îl întrebă:
VP - 55
— Și ce ai făcut?
— M-am dus în drumeție. M-am întors duminică noapte cu cea mai cruntă
mahmureală din viața mea. M-am dus direct la culcare, iar în dimineața următoare i-am spus că raportul e perfect și că e un geniu.
Reuși să scoată un rânjet aprobator din partea lui Quinn. Pete puse ceașca pe masă.
— Uite ce, domnule detectiv, am nevoie de o favoare.
— Ți-am spus deja, nu pot să-ți spun nimic despre desfășurarea anchetei.
— Știu, știu. Am nevoie doar de câteva informații. Genul de informații pe care le-aș putea obține de la oricine. Am deja mare parte din detalii – măcar să-mi confirmi ce știu deja.
— Păi, nu știu ce să zic…
— N-o să menționez nicăieri numele tău.
— Informații? Spre exemplu?
— Spre exemplu, de cât timp au fost dați dispăruți copiii? Și tatăl lor – el cu ce se ocupă?
— E mecanic la aeroport.
— Repară motoare, ceva de genul ăsta?
— Cred că da.
