— Bine, uite ce, te superi dacă-mi iau câteva notițe? Doar că să fiu sigur că
nu uit. Mă mai lasă memoria câteodată.
Quinn nu se împotrivi.
— Lucrează în schimburi? Tatăl?
— Da.
— Și era la muncă în noaptea în care au dispărut copiii?
— Nu, nu locuiesc împreună. El și mama copiilor sunt despărțiți.
— Trebuie să fie greu pentru el. Departe de familie.
— Presupun că da.
Pete scutură din cap și oftă zgomotos. După care vorbi din nou, încercând să păstreze un ton relaxat:
— Auzi, nu mai vrei o ceașcă de cafea? O felie de plăcintă? Pun pariu că ai lucrat pe brânci în ultimele zile.
— De două zile merg prin vecini să le iau interviuri. Avem vreo trei sute de polițiști pe urmele băiatului. Și elicoptere.
— Și pe căldura asta, zise Pete.
Comandă din nou cafea și două felii de plăcintă cu înghețată.
— Și ai reușit să afli ceva în urma interviurilor?
— Nu pot să-ți…
— Ah, nu, nu. Nu mă refeream să-mi dai informații specifice. Mă
refeream, așa… în general. Merge treaba?
VP - 56
— E ca de obicei, răspunse Quinn. Câteva doamne suspicioase, câteva povești despre tipul cel dubios din blocul de lângă. De regulă, mereu auzim ceva de genul. Dar datoria noastră e să scormonim, să verificăm, să
eliminăm orice posibilitate.
— În ce stare de spirit sunt părinții? Trebuie să fie foarte greu pentru ei.
— Tatăl e la pământ. Nu-i ușor să vezi un om distrus.
— Ce fel de om e el?
— E un tip de treabă. Un tip… normal, știi ce vreau să spun? Nu-i cel mai isteț. Vrea să creadă că au ieșit pe geam și au fugit de capul lor. Că fata… că a fost un accident. Nu cred că înțelege ce s-a întâmplat. Poate e în stare de șoc.
Sau e mai încet la minte.
Pete își aminti de fotografia pe care o făcuse cu căruciorul de sub fereastra camerei copiilor. Chiar dacă altcineva ar fi împins căruciorul pe gazon cu cutia pe el, doi copii mici n-ar fi reușit niciodată să deschidă
fereastra și să dea plasa jos.
Chelnerița le aduse plăcintele și începură să mănânce în tăcere. După care Quinn spuse:
— Da, tatăl e un tip de treabă. Dar mama, ei bine, ea e altfel.
— Ea era acasă? În noaptea aceea?
— Da. Zice că a trecut pe la copii pe la miezul nopții și că s-a dus la culcare pe la trei și jumătate, patru. Și că de-abia dimineață și-a dat seama că
nu mai erau în camera lor. Și nu avem cum să verificăm, dat fiind că e despărțită de soțul ei.
— De cât timp sunt despărțiți?
— Cam de un an și jumătate. De primăvara trecută. Și, crede-mă, se bucură din plin de situație. Machiaje, țoale, tot tacâmul. Nu arată cum ar trebui să arate o femeie ai cărei copii au fost răpiți. Lucrează în tura de noapte. Cu doi copii acasă și ea e chelneriță în cine știe ce bar.
Scutură din cap și mai luă o gură de înghețată.
— Și ce nebunie era în apartamentul ăla, o grămadă de sticle goale de băutură la gunoi. Era unșpe dimineața și am simțit-o că mirosea a băutură.
Și am aflat că are și cazier. A mai trecut poliția pe la ea pe acasă. Gălăgie, băutură, tot tacâmul.
Pete oftă îngândurat.
— Dumnezeule. Așa ceva nu se face.
