— Și ăla-i comisarul care se ocupă de anchetă?
Pete răspunse că da, iar Horowitz își îndreptă spatele și își văzu de drumul lui. De-abia în drum spre parcare Pete își puse problema cum de știuse Horowitz că o fotografie neclară cu un tip la costum era o poză cu un polițist.
VP - 52
∵
Pete petrecu câteva ore în cartierul familiei Malone: bătu la toate ușile, încercând să culeagă informații despre copii sau despre părinții acestora.
După care se îndreptă spre secția de poliție. Cu cinci dolari și cu un pachet de țigări, reuși să afle de la sergentul de serviciu numele cafenelei unde comisarul obișnuia să mănânce de prânz.
Tony’s Diner se dovedi a fi un local aglomerat și prost luminat de pe Queens Boulevard. Pete îi aruncă chelneriței un zâmbet cuceritor și o rugă
să-i dea o masă undeva mai în spate și să îl lase câteva minute să se hotărască. Fata dădu ochii peste cap, dar îi aduse o ciocolată caldă, o felie de plăcintă și îl lăsă în pace.
Primul pas, pozele. Majoritatea pozelor cu Ruth Malone erau însă pe biroul lui Friedmann, Pete reușind să păstreze una singură cu ea în drum spre mașină, cu privirea ațintită spre peretele de polițiști. În mijlocul lor era un tip care părea să stea de vorbă cu polițistul de lângă el, însă fără să o scape din ochi pe Ruth. Pe chipul lui se citea un zâmbet, părea ciudat de încântat. Pete își notă câteva observații.
După care mai avea pozele cu blocul de apartamente. Cu femeile. Cu căruciorul și cutia despre care îi povestise fiica doamnei Burke. Pete petrecu alte câteva clipe analizând pozele, își mai notă câteva observații, după care își întinse pe masă restul hârtiilor.
Nu avea cine știe ce: momentul în care descoperiseră trupul fetiței, notițele sale despre strada pe care locuiau mama și copiii și interviurile cu vecinii – trei de ieri și alte două din dimineața respectivă. Asta era tot.
Copiii erau niște îngerași. Exact asta îi spuseseră vecinii. Pete se întrebă
dacă nu cumva toată lumea spunea același lucru în astfel de situații.
Însă mama lor nu era prea populară, nici măcar în rândul celorlalte mame. Ea și soțul ei erau despărțiți: gurile rele spuneau că ea îl dăduse afară
din casă, dar nimeni nu știa de ce. Se pare că era un om bun – în orice caz, mai popular decât ea. Avea o slujbă bună – era mecanic la aeroport, pe tura de noapte. Nu fuma, nu o bătea, nici măcar nu ridica vocea la ea. Asta aflase de la o doamnă cu o vânătaie pe obraz pe care nu reușise să o acopere cu machiajul.
Pete se uită la fotografia pe care i-o făcuse lui Frank Malone când îl văzuse ieșind pe ușă în urma soției sale. Analiză chipul rumen, cutremurat.
Citi aceeași teamă în ochii lui pe care o observase cu o zi înainte.
După care Pete auzi voci, ridică privirea și văzu doi bărbați venind în direcția lui. Îi recunoscu din prima pe unul dintre ei și se grăbi să bage fotografiile în dosar, chiar în timp ce cei doi bărbați se așezară în separeul de lângă el.
VP - 53
Devlin avea un mers țanțoș, după care se așeză cu spatele drept și își strânse mâinile la piept. Celălalt bărbat era mai tânăr, cu păr blond, pistruiat și roz la față, de parcă stătuse prea mult la soare.
Cafeneaua era pe jumătate plină, era destul de multă gălăgie, însă Pete era suficient de aproape de ei cât să îi audă. Cei doi bărbați își comandară
ceva de mâncare, iar după ce chelnerița plecă, Devlin nu mai spuse nimic, ci aranja tacâmurile, solnița și zaharnița. După care se uită la colegul lui și începu să-l certe pentru că avea cămașa șifonată.
— Nu se cade, Quinn. Mâine vreau să văd o îmbunătățire la tine. Să nu te mai prind că vii vreodată așa la lucru.
— Am înțeles, domnule. Să mă iertați, domnule. Ancheta asta…
Devlin aruncă o privire în jur. Pete încercă să nu atragă atenția asupra lui.
— Quinn, ancheta nu e un subiect de discuție. Nu aici. Nu în public. M-ai înțeles?
— Da, domnule.
— Și asta nu-i oricum o scuză. Oamenii, șeful, dacă văd un individ cu o cămașă șifonată pe el sau unul care nici măcar nu se mai obosește să se bărbierească, își pierd încrederea. N-are și el o soție sau o mamă care să-i poarte de grijă? Păi, dacă nu-i în stare să-și țină în frâu casa, cum o să poată
el să investigheze, să soluționeze ancheta? Așa gândesc oamenii. Și tu – zise el, lovindu-se ușor la tâmple – trebuie să gândești la fel cum gândesc ceilalți oameni.
Chelnerița se întoarse cu două farfurii cu spaghete și chifteluțe. Miroseau bine. Devlin își puse șervețelul la gât, iar Quinn îi urmă exemplul.
Pete îl privi fascinat pe Devlin care începu să îmbuce lacom, mestecând cu gura deschisă, zărind bucățelele de culoare maro și roșie strălucind pe limba lui înainte de a le înghiți. Mâncară în tăcere, după care Devlin se șterse la gură, luă o scobitoare și începu să se scobească printre dinți.
Se așeză confortabil pe scaun, iar chelnerița veni să strângă farfuriile.
Scăpă, din greșeală, o furculiță pe jos, iar Pete observă că se făcu roșie la față
și pe piept când se aplecă să o ridice și începu să se scuze. Devlin nu spuse nimic, ci doar o privi încruntat, până ce fata se grăbi să plece, cu capul în pământ.
După care își îndreptă din nou atenția asupra lui Quinn și o dădu uitării, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
— Bun, trebuie să plec. Am o întâlnire la două jumate cu șefu’. Vrea să-i dau raportul. Așa că trebuie să arunci din nou o privire peste declarații. Ale soțului. Ale soției. E ceva acolo… Ceva nu e în regulă.
Se ridică în picioare și se îndreptă spre ușă, lăsându-l pe Quinn să
plătească nota.
VP - 54
Pete nu-l scăpă din ochi pe Quinn care îi făcu semn chelneriței să-i aducă
