și nemișcată în timp ce mama ei era neagră de supărare, plânsă, iar vocea ei striga acuzator:
— Tu ești de vină! Ai fugit de acasă la băutură, așa cum faci mereu – tu l-ai băgat în mormânt!
În clipele acelea nu avusese timp să sufere. Nimeni nu ar fi vrut să vadă
nebunia și urâțenia aceea. Nimeni n-ar fi vrut s-o vadă atunci, la fel de bine cum nu vor să o vadă nici acum. Își aminti cum își înfipsese unghiile în palmă ca să nu lase durerea să iasă la suprafață, pentru ca apoi, ridicând privirea, să vadă statuia Lui crucificată, după care să izbucnească în râs, să
înceapă să tremure din toate încheieturile, de-abia reușind să mai respire, fugind de ceilalți ca să nu fie văzută, neștiind dacă râdea, dacă plângea, sau ce anume se întâmpla.
Iar aceea fusese ultima oară când pusese piciorul într-o biserică, în afară
de ziua nunții. La cinci luni după moartea tatălui său, cu mama ei rușinată și încordată de toată graba aceea, de ce avea să spună lumea, cu o săptămână
înainte de nuntă, îi spusese într-o doară:
— Lasă-i să creadă ce-or vrea. Or să afle ei adevărul când se vor convinge că nu-i niciun copil la mijloc.
Rămăsese șocată de reacția mamei sale care o pălmuise, poruncindu-i cu o voce aspră să nu fie vulgară.
Își aminti cum dăduse buzna în camera ei și cum își îngropase fața în pernă, hotărâtă să nu-i ofere mamei sale satisfacția de o auzi plângând. Și cu atât mai hotărâtă să se mărite și să plece de acasă.
Acum, ideea de a se spovedi o speria. Ideea de a-și expune vulnerabilitatea în cutia aceea micuță, fără să poată să respire sau să
gândească, nevăzută de bărbatul din fața ei – vocea lui calmă, chipul lui ascuns în spatele grilajului, controlul lui absolut, încrederea lui în Dumnezeul său, puterea lui –, gândurile și imaginile acelea erau insuportabile. Dacă ar fi acceptat să se deschidă în fața lui, asta ar fi însemnat să spargă zidul pe care îl construise în toți acești ani. Iar odată
eliberată, știa că nu avea să mai poată să țină în frâu valul de emoții. Așa că
era mai bine să se țină sub control, să se păstreze în siguranță, ascunsă.
Astfel că, după ce Frank se întoarse de la spovedanie, Ruth se ridică, pur și simplu, în picioare și păși spre lumina de la capătul bisericii, știind prea bine că el avea s-o urmeze.
VP - 47
Odată ajunși în mașină, își aranjă fusta albă și îi spuse:
— Trebuie să trec pe la magazin.
El îi aruncă o privire, după care își îndreptă din nou atenția spre șosea.
— Draga mea, ar trebui să ne întoarcem acasă. Comisarul Devlin a zis c-o să treacă pe la noi mai încolo. Vrea să ne mai pună câteva întrebări.
Ruth rămase cu privirea ațintită în față, amintindu-și episodul de ziua trecută de pe bancheta din spate a mașinii, își aminti parbrizul murdar, gâtul șoferului, chipul neclintit al lui Devlin când o dusese să vadă trupul neînsuflețit al fetiței sale.
— Frank, trebuie să mă duc la cumpărături. Trebuie să-mi cumpăr o rochie nouă.
VP - 48
Capitolul 6
Pete redactă primul său articol despre cazul Malone și așteptă ca Friedmann să-l citească, luând-o la pas prin birou până ce Jack Lamont se luă de el să înceteze. Își puse o ceașcă de cafea rece din ceainicul de pe coridor, luă două guri, după care se lăsă păgubaș și o rugă pe Janine să
meargă până la magazin să-i cumpere o Cola. Se privi în oglinda din toaleta bărbaților și încercă să zâmbească pentru a-și ascunde starea de anxietate.
După care îl auzi pe Friedmann zbierând din biroul lui.
— WO-NICK-EE! La mine! Acum!
Friedmann avea articolul pe masă. Fiecare rând era încercuit cu pix albastru. Îi făcu semn să se așeze și lovi cu paginile scrise de Pete pe masă.
— Articolul ăsta – poc, poc – e o mizerie. Zici că e o temă pentru acasă. Mă
doare-n cot de cum a fost vremea în ziua aia, de care era atmosfera la fața locului, de cine mai era pe acolo. Vreau, pur și simplu, să aflu ce s-a întâmplat, iar cititorii noștri vor același lucru. Ce vrei?
De data aceasta i se adresă lui Jeff White, care se ivi în pragul ușii cu câteva coli de hârtie. Le lăsă pe biroul lui Friedmann, iar acesta aruncă un ochi peste ele. Pete aruncă o privire în jurul lui: cercetă teancul de hârtii, rafturile pline cu cărți și acvariul imens de pe peretele din spatele lui Friedmann. Umbla un zvon cum că muncitorii dublaseră grosimea peretelui, ca să fie suficient de rezistent să suporte greutatea acvariului. Pete privi peștișorii care se adunaseră la geam, de parcă ar fi venit să se uite la el. Se uită fix în ochii lor rotunzi, care nu clipeau niciodată, la gurile lor deschise și se cutremură.
Friedmann îi întinse lui White hârtiile.
— Vreau o confirmare. Un citat, orice – ceva ce să putem printa. Și apoi dă-i bice.
White ieși din birou, iar Friedmann se tolăni în scaun, dădu deoparte articolul lui Pete și își împreună degetele.
— Puștiule, tu știi de ce cumpără oamenii ziare?
Pete dădu să răspundă, dar Friedmann îl opri.
— Nu vorbi peste mine, ce dracu’. O să știi tu când îți vine rândul.
Luă o gură sănătoasă din cana de pe birou.
