asta avea ea de făcut, așa că o lăsă să vorbească. Era felul ei de a încerca să-i ofere consolare. Era tot ce putea face.
După câteva minute, mama ei îi dădu drumul. Ruth își duse mâna la față
să-și șteargă lacrimile și să-și maseze tâmplele, căci o lovise durerea de cap.
Își simți fruntea caldă, transpirată și își retrase mâna, dezgustată. Se șterse pe pantaloni, privi în gol spre un desen de pe pereți, spre Minnie, care stătea ghemuită într-un colț, cu urechile ciulite.
Rămase privind în gol, și, încet-încet, i se închiseră ochii, iar bărbia îi căzu în piept. Dormi ghemuită, ca o păsărică, plutind în lumea viselor, încercând cu disperare să atingă cu picioarele fundul unui lac rece, întunecat.
Fu trezită doar câteva secunde mai târziu, i se păru ei, și auzi pe cineva spălând vasele, ștergând pe jos cu mopul și, preț de câteva clipe minunate, se întrebă ce naiba o apucase pe mama ei să facă curat la ora asta și să
deranjeze copiii. Dar creierul îi reveni la realitate și fu lovită de șocul amintirii.
Copiii.
Copilașii ei.
Își deschise ochii umflați și se trezi cu groază în camera aceea tăcută.
Avea frisoane, febră, simțea că o să-i ia foc pielea și avea o durere apăsătoare în piept. Își îndreptă spatele, își puse brațele în jurul corpului, încercând să nu se gândească la trupul ei, căci asta ar fi însemnat să se gândească la copiii pe care îi purtase în pântecul ei, pe care îi născuse, pe care îi hrănise, alintase, de care avusese grijă și pe care îi ținuse în brațele ei, copiii aceia pe care îi pălmuise și îi mângâiase, pe care îi răsfățase și îi iubise.
Ar fi însemnat să întrebe unde era Frankie, să se gândească la altceva decât la prezent, la efortul pe care-l făcea pentru a respira și nu era în stare de așa ceva.
După care ușa se deschise, o zări pe mama ei, iar vorbele ei liniștitoare se terminaseră. Se auzi din nou vocea aceea aspră, rece, supărătoare, atât de agasantă de parcă ar fi pus sare pe rană, pe mintea lui Ruth, pe pielea ei subțire.
Iar în timp ce mama ei începu să pălăvrăgească, să deranjeze și enerveze, se apucă și să facă curățenie: scutură pernele, aranjă revistele pe măsuța de VP - 44
cafea și strânse pantofii. Doi câte doi, în perechi de roz sau albastru. Mama ei aruncă o privire prin cameră, analizând și cel mai mic detaliu. După care își trecu mâna prin părul cărunt, frumos coafat, își aranjă șorțul și dresurile, după care își retușă machiajul cu Max Factor nr. 23, ca să ascundă orice urmă rușinoasă de lacrimi.
Și gata, camera era îngrijită, aranjată, frumos orânduită. Mama ei era îngrijită, aranjată, frumoasă. Iar în mijlocul încăperii era Ruth. Prăbușită pe canapea ca un teanc de haine vechi. Ciufulită, transpirată, cu hainele șifonate.
Mama ei nu spuse nimic, însă simți ochii aceia inexpresivi îndreptați asupra ei, analizând-o la interior și la exterior, și vocea ei îi răsuna și acum în minte, insistând că Ruth era de vină. Mizeria din casă era mizeria ei, transpirația ei, mirosul ei, imoralitatea ei, trupul ei umed fusese cel care o trădase. Era vina ei că cineva venise să îi fure copiii, era vina ei că Frankie era de negăsit, că Cindy… nu mai era deloc.
Vocea aceea o urmări pe Ruth până la baie, unde se spălă și își refăcu machiajul, ferindu-se să se privească în oglindă, încercând să nu se gândească la Frankie, încercând să nu se lase doborâtă de valurile de spaimă, încercând, în schimb, să se concentreze pe temperatura apei, pe săpun, pe clăbuci, pe stratul de pudră de pe pensulă.
Vocea o urmări până în bucătărie unde își pregăti un ceai. Acolo unde urmele lăsate de mop erau încă vizibile pe podea, acolo unde mizeria fusese împinsă la perete. Mama ei orânduise borcanele și bidoanele de pe tejghea și observă că borcanul de dulceață pe care Cindy îl umpluse cu scoici și sclipici dispăruse – îl ascunsese sau îl aruncase la gunoi.
Vocea o urmări până în dormitor, unde se schimbă anevoios de haine, de parcă ar fi fost lovită. Se pieptănă în fața oglinzii, evitând să se privească
drept în ochi, aruncă un nor lipicios de fixativ pe cap, se întoarse în bucătărie, trecând pe lângă ușa închisă de la celălalt dormitor, pe lângă
Minnie, care plângea și schelălăia să fie dusă afară, nerăbdătoare că nu-i găsea nicăieri pe copii. Ruth se răsti la ea și o văzu urinând pe podea.
Ajunsă în bucătărie, își turnă o ceașcă de ceai, trecu pe lângă mama ei și luă mopul, găleata, detergentul și se întoarse cu ele în baie. În timp ce începu să frece și să curețe urina, vocea se auzi din ce în ce mai încet. În timp ce cerul dezvăluia o nouă zi senină și călduroasă, Ruth rămase acolo, ștergând chiuveta, frecând cada, lustruind gresia. Umplu găleata din nou și din nou, trase în piept aburul și mirosul de înălbitor, își concentră atenția pe mâinile roșii, jupuite și pe durerea de spate, știind prea bine că, dacă ar fi fost să se oprească, avea să audă din nou vocea aceea.
∵
VP - 45
Pentru Pete, acasă însemna o garsonieră în cel mai la modă cartier în care își permitea să locuiască. O alesese știind prea bine că prefera barurile și genul de localuri boeme în locul unor trotuare mărginite de copaci și cărucioare de copii. Un cartier asemenea aceluia în care mama lui și-l imagina locuind ar fi putut găsi în orice oraș de mărime medie. Dar aici auzea muzica și râsetele din St. Mark’s Place, vedea strălucirea orașului și știa că ajunsese în New York.
Când ajunse acasă în seara aceea, își aruncă haina pe spătarul scaunului, își slăbi cravata, aprinse veioza, clăti o cană și o umplu cu apă rece. O dădu pe gât, strâmbând din nas la mireasma abia simțită de cafea. Ar fi vrut să-i placă și lui cafeaua, pentru că asta beau băieții de la redacție. Asta bea toată
lumea.
Se așeză pe pat și, într-un final, ziua aceea ajunsese și ea la sfârșit. Se descălță, se dezbrăcă de pantaloni, șosete și cămașă, le așeză pe scaun și se întinse pe pat, întrebându-se dacă avea ceva de mâncare pentru mâine-dimineață. Dacă s-o sune pe fata cu ochi verzi pe care o cunoscuse într-un bar din Union Square. Cum să înceapă să scrie despre cazul Malone. Iar asta îl aduse cu gândul la ea și se opri, amintindu-și imaginea siluetei ei subțiri.
Cu mâna ridicată. Cu gura căscată.
Se gândi din nou la fotografia aceea, la ochii ei căutători. Se întrebă ce culoare aveau ochii ei de aproape. Cum suna glasul ei.
Și se întrebă dacă avea s-o viseze, dar își aminti că el nu obișnuia să țină
minte visele.
∵
În dimineața următoare, Frank veni la ea și îi sugeră să meargă la biserică. Ruth încuviință, pur și simplu; era mai ușor decât să se ia la ceartă
și simțea nevoia să iasă din casă. Îi fugi gândul la umbrele din biserică, la imaginile atât de familiare pictate pe vitralii, la mirosul de tămâie.
Ajunseră spre finalul slujbei. Ruth se așeză pe o băncuță, iar Frank se duse să se spovedească. Ruth lăsă capul în jos și închise ochii, dar nu ca să se roage. Visa la liniștea aceea pe care știa că unii oameni o câștigau prin rugăciuni, visa la ușurarea spovedaniei și a iertării, dar își pierduse credința după moartea tatălui ei.
Își aminti de mama ei rugându-se la căpătâiul tatălui, răsuflarea lui greoaie, propria ei furie. Își aminti cum plecase într-o noapte pe furiș de acasă, cum plecase cu un băiat cu mașina spre North Point, bând rom pe bancheta din spate, disperată să uite tot ce se întâmpla acasă, își aminti cum începuse să râdă atunci când Charlie Houston o sărutase pe gât, cum se amuzase când el vărsase câteva picături de rom pe brațul ei, cum se amuzase când el începuse să o lingă, iar în timp ce inima tatălui ei încetase VP - 46
să mai bată, inima ei bătea din ce în ce mai tare când Charlie își vârâse mâna sub fusta ei, în timp ce tatăl ei își dădea ultima răsuflare.
Își aminti că se întorsese acasă la primele ore ale dimineții, dând de furia mamei sale. Și că refuzase să se simtă rușinată. Refuzase să simtă orice. Își aminti cum își înăbuși durerea la înmormântarea tatălui ei, știindu-se palidă
