— Ați văzut-o pe doamna Malone? Unde?
— Acolo, zise ea, arătând cu degetul spre colțul străzii. Plecase în căutarea lor. Mi-a spus că dispăruseră de acasă.
— Și ce ați făcut?
— N-am știu ce să fac. Nici măcar nu știam dacă spunea adevărul. Să mă
ierte Dumnezeu, dar am crezut că… am crezut că era beată. N-o să mi-o iert niciodată, zise ea, suspinând cu lacrimi în ochi.
Pete ar fi vrut să o liniștească în vreun fel. Tot ce reuși să spună fu:
— Doamnă Bonelli, sunt sigur… hai să așteptăm să vedem ce vești mai primim.
Femeia încuviință. Se șterse la ochi cu șorțul. Luă farfuria și paharul și se întoarse în casă.
Pete aruncă o privire în jur și băgă fotografiile în carnețel, se grăbi să
închidă albumul și îl lăsă pe verandă. Se întoarse la mașină. Nu mai avea ce să facă: obținuse numele, informațiile principale. Din tot ce văzuse și auzise, polițiștii păreau să știe la fel de puține ca și el.
VP - 38
Porni mașina și hotărî să caute un telefon să sune la redacție, să se întoarcă la birou și să-și organizeze notițele.
Însă ușa de la blocul de apartamente se deschise larg, iar șoaptele trecură
ca vântul prin mulțimea adunată la fața locului.
Un polițist în uniformă apăru în pragul ușii. Se îmbujora când văzu toate privirile ațintite asupra lui, se grăbi spre mașina de poliție parcată la capătul aleii și intră în mașină.
Un al doilea individ apăru în pragul ușii, ferindu-și privirea de lumina puternică a după-amiezii. Era un bărbat masiv, lat în umeri, cu păr negru, dat pe spate și un chip pătrățos, palid.
Chiar dacă acesta era îmbrăcat la costum, tot polițist era și el. Avea mersul unui polițist, iar ceilalți agenți se prezentară la apel când îl văzură
ieșind pe ușă.
Pete își luă aparatul și îi făcu poză.
Clic.
Bărbatul ținu ușa deschisă, iar o femeie apăru în spatele lui.
Nu era așa pe care și-o imaginase. Iar de îndată ce conștientiză acest gând, se întrebă ce anume se așteptase să vadă; ce imagine își crease din poveștile spuse de femeile acelea. Despre o femeie sălbatică. Cu păr ciufulit, îmbrăcată cu haine la repezeală. O femeie nebună.
În schimb, o identifică ușor drept femeia aranjată din fotografie. Avea o siluetă de păpușă. Era subțirică, îmbrăcată cu o pereche de pantaloni trei sferturi, deschiși la culoare, și cu o bluză strâmtă. Era micuță de statură, sau cel puțin așa arăta, cuibărită între bărbații din jurul ei: polițistul care mergea câțiva pași în fața ei și un tip mai în spate, cu țigara în mână. Avea părul scurt, de o nuanță închisă în pragul ușii, dar care izbucni într-o aură aurie, roșiatică atunci când păși în lumina soarelui.
Clic.
Ridică privirea și se uită mai întâi spre grupul de femei și apoi spre polițiști. Observă o expresie de uimire pe chipul ei și rămase cu gura căscată.
Dar înainte să-și dea seama la ce anume se uita, femeia se întoarse cu spatele și îl urmă pe bărbatul îmbrăcat la costum spre mașina care îi aștepta.
Pete își îndreptă din nou privirea spre pragul ușii și îl văzu pe cel de-al treilea bărbat. Încă mai avea țigara în mână, dar parcă uitase de ea. Și el era masiv, asemenea polițistului îmbrăcat la costum, dar, spre deosebire de polițistul acela care părea să știe exact ce are de făcut, acesta părea pierdut.
Avea cămașa șifonată și era palid la față. O urmări cu privirea pe doamna Malone până ce aceasta intră în mașină, iar pe măsură ce se uita la ea, expresia de pe chipul lui se schimbă. De la privirea aceea de om năuc, care tocmai ce s-a trezit din somn, pe chipul lui se citea acum teamă.
VP - 39
Clic.
Polițistul porni mașina și se îndepărtă. Pete porni și el motorul și o luă pe urmele lor.
∵
Ruth rămase pe bancheta din spate, inertă, în tăcere, cu răsuflarea tăiată.
Devlin stătea în față, pe locul pasagerului. Nu putea să se uite la el, dar simți din când în când privirea lui ațintită asupra ei în oglinda retrovizoare, privirea lui apăsătoare, sentimentul acela de ușurare de fiecare dată când o lăsa în pace.
Ar fi vrut să-l întrebe din nou unde o duceau, dar nu se aștepta să
primească un răspuns din partea lor. Se forță să rămână în tăcere. Să
aștepte. Probabil că o duceau să-și vadă copiii. Trebuia să rămână cu gândul la ei, la Frankie și la Cindy.
Bancheta de piele fierbinte se lipi de picioarele ei prin pantalonii de bumbac: își simți palmele transpirate. Sirena mașinii era pornită, iar în timp ce goneau prin traficul de amiază, Ruth simți un curent vag de aer cald venind dinspre ferestrele din față, plutind spre bancheta din spate, acolo unde stătea ea, tăcută, încolțită.
Șoferul bombăni ceva spre o dubiță veche care nu se mai dădea odată din fața lui.
Ruth urmări nerăbdarea lui parcă de la distanță. Rămase cu privirea ațintită spre pielea rozalie, pistruiată de la ceafă, spre părul proaspăt tuns, puțin prea scurt la spate. Își dădu seama că era polițistul din apartamentul ei, cel pe nume Quinn. Își aminti cât fusese de furioasă când îl găsise în genunchi lângă patul ei, după care simți această furie risipindu-se ușor, fiind înlocuită de o urmă neașteptată de tandrețe, de dorința de a-l proteja. Era prea tânăr pentru viața asta: prea tânăr să aibă un șef ca Devlin, prea tânăr să fie polițist.
