— Haide, Janine. Sunt sigur că Friedmann ar prefera ca altcineva să se ocupe de asta decât să lăsăm mesaje în așteptare și să riscăm ca cei de la Star sau Courier să afle de veste înaintea noastră.
Îi luă bilețelul din mână și îl puse în buzunar, după care îi făcu cu ochiul.
— Oh, zise ea din nou. Dar domnul Friedmann mi-a spus să… adică…
— Stai liniștită. Mă ocup eu.
∵
Pete încetini, căutând un loc de parcare. Dacă n-ar fi zărit grupulețele acelea de femei, ar fi crezut că a ajuns pe strada greșită – era vorba de un cartier liniștit, nici pe departe genul de loc din care dispăreau copiii. Să fi fost zece sau cincisprezece, adunate în mici grupulețe pe o bucată de gazon uscat, în fața unui bloc. Coafate, șușotind, cu chipurile lucind în căldură.
VP - 32
După care observă un tip de la Courier: Anderson, parcă. Un tip cu nume suedez. Pete îl văzuse prima oară la o conferință de presă: ieșea în evidență
cu părul lui blond și cu sacoul de catifea printre toți bărbații aceia îmbrăcați la cravată și costum. Stătea rezemat de capota mașinii, mâzgălind ceva în carnețelul lui.
Pete se apropie de el, încercând să pară relaxat.
— Sunt Pete Wonicke de la Herald. Tu ești Anderson, nu-i așa?
Bărbatul de-abia dacă ridică privirea.
— Anders.
— Ah, scuze.
Pete rămase lângă el preț de câteva clipe, după care își scoase și el carnețelul, simțind nevoia să facă ceva cu mâinile. Zări un polițist la colțul blocului cu o pungă în mână și un altul lângă grupul de femei, analizând îndelung ferestrele clădirii.
Care vasăzică, era o treabă serioasă.
— Ce s-a întâmplat până acum? întrebă el.
— Un puști care a plecat de acasă, răspunse Anders. Nu-i mare scofală.
Vorbi pe un ton indiferent. Plictisit.
— De ce? Te așteptai la ceva interesant? întrebă el, analizându-l pe Pete din cap până-n picioare.
Pete se făcu roșu la față și își feri privirea, prefăcându-se că își verifica aparatul de fotografiat. Se întoarse cu spatele, făcu două, trei poze clădirii, după care se apropie de un grup de femei. Acestea îi observară carnețelul și apoi aparatul și își duseră imediat degetele prin păr, înfoindu-se, aranjându-se.
Pete se înarmă cu un zâmbet și făcu un pas în față.
— Bună dimineața, doamnelor. Numele meu este Pete Wonicke, de la ziarul Herald. Sunt aici pentru că redactorul meu este foarte îngrijorat în privința copilului care a fost dat dispărut. Oare ați putea să mă…
— Doi copii.
Spuse femeia aceea fără să-l privească, dar știa că ea fusese cea care vorbise. Avea picioare groase, era lată în șolduri, purta o rochie strâmtă și papuci de casă. Avea părul vopsit într-o nuanță deschisă de blond, ca să-și ascundă rădăcinile. Un chip rotund, cu buzele rujate. Fără verighetă. Fuma, uitându-se spre polițistul care-și răsfoia agenda.
— Mă scuzați, domnișoară…?
— Eissen. Gina Eissen, răspunse ea, întorcându-se spre el. Cu doi de „s”, spuse ea, aruncând un nor de fum între ei. Ai spus „copilul”, dar e vorba despre doi copii. Frankie și Cindy Malone.
VP - 33
Femeia se uită lung la el și, sub privirea ei iscoditoare, îl apucară toate căldurile. Se înfioră și simți pete de sudoare la subraț.
Observă o fată agitată care dădea târcoale la marginea grupului. Să fi avut vreo paisprezece, cincisprezece ani. După care o altă femeie făcu un pas în față. O femeie înaltă, cu părul creț și un nas lung, îmbrăcată cu o cămașă
albastră, care îi atârna pe umeri și cu o geantă albă.
— Maria Burke, se prezentă ea, întinzându-i mâna trecută pe la manichiură. Cum ziceai că te cheamă?
— Wonicke. Pete Wonicke, de la ziarul Herald.
— Înțeleg. Ei bine, domnule Wonicke, foarte drăguț din partea ziarului dumitale că a trimis pe cineva și mă bucur că dumneata, spre deosebire de celălalt reporter, ai venit la cravată – dar mi-e teamă că-ți pierzi timpul aici.
Îi analiză chipul, însă fără să-i întâlnească privirea.
— Cum adică?
— Copiii Malone nu sunt dispăruți. Se mai întâmplă ca doamna Malone să
fie câteodată puțin… distrată, probabil că au fugit de ea când nu era atentă.
Atâta tot. Nu-i nicio poveste la mijloc. Copiii nu dispar într-un cartier ca acesta.
Iată că avea de ce să se lege.
