— Ai grijă să nu-ți scape nimic, spuse Devlin cu o voce groasă, pe un ton intens, concentrat. Ruth se opri și se sprijini ușor de pragul ușii.
Strigătele echipei de căutare se auzeau de parcă ar fi venit de la sute de kilometri, îndepărtate și distorsionate de după-amiaza aceea caniculară, animată.
Nu era nimic important pe birou: câteva cărți ale lui Frankie, o lampă, o cremă pentru eczema lui Cindy. Ruth făcuse curățenie cu câteva zile înainte, împăturise hainele care stătuseră aruncate pe birou și mai strânsese din jucăriile copiilor. Își aminti cum lustruise masa, ștergând mai multe urme lăsate de cănile copiilor. Își aminti mirosul acela de ceară de albine.
Fotograful ridică privirea spre Devlin. Era un bărbat scund, cu păr rar și ochelari rotunzi. Avea pete de transpirație la subsuoară și cravata strâmbă.
Îl privi în timp ce se aplecă și-și pregăti camera. Privi firele de praf alb care pluteau în razele soarelui.
Diafragma aparatului se auzi o dată. De două ori.
O lovi durerea de cap și părăsi încăperea.
∵
Mai sosiră și alți polițiști. Telefonul sună de mai multe ori. Devlin rămase acolo. Intră în sufragerie, ceru să vorbească cu Ruth și o zori în dormitorul ei. Ea intră în cameră, fără să lase din mână iepurașul de pluș al lui Cindy. El se sprijini cu spatele de ușă. Ruth se așeză pe pat și, simțind că-i tremurau picioarele, le lipi unul de celălalt, pentru ca el să nu observe.
Încercă să vorbească, dar îi era teamă că, dacă ar fi încercat să spună ceva, avea să izbucnească în lacrimi. Ceva înăuntrul ei, ceva instinctiv și străvechi, nu o lăsă să renunțe. Așa că se făcu mică, strângând iepurașul la piept, ținând în ea toată durerea și teama aceea, cu un efort supraomenesc. Gura ei VP - 26
ar fi vrut să vorbească, dar își încleștă maxilarul ca să o oprească. Trebuia să
aibă grijă să țină ascunsă latura aceea rea, murdară.
Devlin își scoase carnețelul și începu să pună întrebări. La început nici măcar nu îl auzi. Nu simțea altceva în afară de blănița moale, uzată din brațele ei.
— Nu-l are pe iepurașul ei, spuse ea în șoaptă.
— Ce anume?
— Cindy… nu-l are pe iepurașul ei. O să fie speriată fără el.
Ridică ochii. Comisarul o privi încruntat.
— Doamnă Malone, trebuie să vă pun câteva întrebări. Vă rog să încercați să vă concentrați.
Ea îi făcu semn să continue și îi răspunse cu o voce ștearsă, groasă.
— La miezul nopții. La miezul nopții am trecut pe la ei. L-am dus pe Frankie la baie. Era adormit, dar avea nevoie la toaletă. Am încercat s-o trezesc și pe Cindy, dar s-a întors pe cealaltă parte. Așa că am lăsat-o să
doarmă.
— După cum v-am mai spus, am închis ușa în urma mea.
— Nu, nu-mi amintesc exact, dar așa fac de fiecare dată.
∵
Devlin se întoarse în sufragerie și îl pofti pe Frank în camera copiilor.
Curioasă, Ruth se propti în pragul ușii de la propriul ei dormitor și îi urmări în timp ce traversară holul.
— Domnule Malone, dumneavoastră ce părere aveți? auzi ea. Ce credeți că s-a întâmplat aici?
Urmă o pauză. Parcă îl și auzea pe Frank culegându-și gândurile, parcă îl și vedea cercetând din priviri încăperea, întrebându-se ce să răspundă.
— Nu știu. De unde să știu eu?
— Domnule Malone, să știți că și eu am copii, cinci. Știu prin ce treceți.
Aveți vreo informație pentru noi – ceva, orice? Chiar și cel mai mic detaliu poate fi important.
— Fereastra era deschisă, se auzi din nou glasul lui Frank. Dacă i-a furat cineva… probabil așa au intrat în casă.
— Ce vă face să spuneți asta? întrebă Devlin pe un ton tăios.
— Păi, Ruth n-ar fi lăsat niciodată fereastra deschisă fără plasa de protecție – stă mereu cu teamă de insecte. Frank Jr. a fost înțepat mai de mult de o albină – i s-a umflat tare brațul, a trebuit să-l ducem la urgențe.
Dacă i-a furat cineva, sigur au intrat pe fereastră.
— Domnule Malone – sunteți sigur că nu i-a ascuns undeva soția dumneavoastră?
Alte câteva clipe de tăcere.
VP - 27
— Nu cred. Nu știu.
∵
