Dar oricât de mult ar fi încercat să se axeze pe acel sentiment, oricât de mult ar fi încercat să se convingă pe sine însuși că reușise în viață, nu putea VP - 30
scăpa de gândul acela supărător că risca în orice clipă să-și piardă slujba.
Tirajul scădea de la o săptămână la alta și circulau fel de fel de zvonuri că
unii dintre ei aveau să fie dați afară. Nu-și permitea să-și piardă locul de muncă și asta nu doar pentru că de-abia dacă reușea să-și plătească lună de lună chiria. Își făcuse treaba – redactase reportaje meteo, știri despre accidentele din trafic și rezumatele meciurilor de fotbal –, îi erau datori.
Aștepta de ceva timp ca norocul să-i surâdă – iar când avea să intre apelul, acel apel, avea să fie pregătit.
Iar în dimineața aceea caniculară de iulie apelul sosi.
Janine fu cea care răspunse la telefon și rămase cu receptorul la ureche preț de câteva minute, cu guma de mestecat în gură, luând câteva notițe, mormăind din când în când câte un „aha, aha”. Pete nu o scăpă din priviri și observă că i se întinsese puțin tușul de la ochi și că rujul începuse să se șteargă în liniile din jurul buzelor.
— Câți ani are? întrebă ea. Care-i adresa?
Da, un copil dat dispărut de acasă. Un adolescent care nu ajunsese acasă
la ora stabilită sau un copilaș care o luase haihui pe stradă când mama lui întorsese o clipă spatele. Se întâmpla adesea. Aveau să urmeze câteva ore de panică, după care cineva avea să-l observe plângând la marginea străzii și să
sune la poliție, iar totul avea să culmineze cu un final fericit și cu o fotografie cu mama și copilul, în lacrimi, dar zâmbitori, într-o combinație de șoc și ușurare.
Previzibil. Plictisitor.
Și totuși era, până la urmă, vorba de o știre pe care poate că ar fi putut cumva s-o transforme în ceva mai mare – un articol despre creșterea numărului de infracțiuni sau poate despre mame care lucrează și copiii lor care umblă cu cheia la gât. Ceva care să ajungă la inimile cititorilor. Așa că
Pete lăsă buletinul de știri deoparte, se ridică în picioare și își aranjă cravata.
Janine puse receptorul în furcă, își mai notă câte ceva, rupse pagina din carnețel, se ridică de la masă și se îndreptă spre redacție. După doar câțiva pași, dădu nas în nas cu Pete.
— Bună, Janine.
Fata se făcu roșie în obraji. Își aruncă guma de mestecat. Își dădu ochelarii jos și începu să se joace cu lănțișorul de care stăteau atârnați.
— Bună, Pete.
— Arăți tare bine azi. Ți-am mai spus-o?
Fata se îmbujoră și mai tare și își dădu părul după ureche.
— Păi… nu…
— Ei bine, arăți super. Soțul ăla al tău e un tip foarte norocos. Sper că știe ce are acasă.
VP - 31
Janine începu să chicotească, cu mâna la gură ca să-și ascundă dinții strâmbi și ridică privirea, mutându-și greutatea corpului pe celălalt șold.
— Ce ai tu acolo? întrebă el, făcând semn spre bilețelul pe care îl ținea în mână.
— Ah, un copil. Un copil care a fost dat dispărut în Queens. Între… stai să
văd… între Queen College și Kissena Park.
— Și unde mergi cu băiatul acesta dispărut?
Fata începu din nou să chicotească.
— Oh… păi, domnul Friedmann mi-a zis să-i dau următorul apel lui Jack Lamont.
Jack Lamont, cel care reușise să pună mâna luna trecută pe știrea cu prostituata care fusese ucisă. Cel care făcuse cumva să obțină un interviu cu martorul cheie din procesul Mendoza în martie.
Pete îl zări cu coada ochiului pe Jack îndreptându-se spre toaletă sau spre espressorul de cafea.
Se apropie ușor de ea, inhalând mirosul ei de țigări, parfum și pudră de față. O mângâie în treacăt pe mânecă.
— Te prinde tare bine culoarea asta, Janine.
Fata făcu ochii mari și se îmbujoră din nou. Pete merse la risc și aruncă o privire în jurul lui și, într-adevăr, Jack deja nu mai era prin preajmă. Pete își îndreptă spatele.
— Nu cred că Jack a venit azi la lucru.
— Nu? întrebă ea, surprinsă. Ah, aș fi putut să jur că l-am văzut mai devreme…
Janine se întoarse cu spatele și se uitară amândoi spre biroul gol al lui Jack. Apoi ea își îndreptă privirea spre Pete, puțin neajutorată.
— Nu-i problemă. Mă ocup eu.
— Păi, nu știu ce să zic. Domnul Friedmann mi-a spus să…
