După care sună telefonul. Dădu să răspundă, dar polițistul rozaliu la față
i-o luă înainte. Ridică receptorul și făcu câțiva pași mai în spate, mormăind ceva indescifrabil. Presupuse că era un alt schimb de telefoane între polițiști.
Nimic care să aibă de-a face cu ea.
Însă tânărul polițist puse mâna pe receptor și strigă:
— Domnule comisar! E pentru dumneavoastră!
Ruth deschise gura să îl ia la întrebări, chiar dacă nu s-ar fi așteptat ca el să-i și răspundă, dar Devlin se ivi în pragul ușii și se îndreptă rapid spre telefon, în ciuda staturii impunătoare. Apucă receptorul și își duse mâna la frunte, prin părul fin.
— Devlin la telefon. Urmară câteva clipe de tăcere. Unde?… Ești sigur?
Aruncă o privire în jurul camerei în timp ce vorbea, cu gândurile în altă
parte. După care citi ceva în expresia lui și se opri cu privirea asupra lui Ruth. Își imagină de multe ori priveliștea care îl întâmpinase în clipa aceea: silueta ei în lumina de la fereastră, cu părul ca o aură arzătoare în jurul chipului palid, doi ochi mari, speriați, ațintiți asupra lui.
Rămase acolo, privindu-se ochi în ochi în lumina aceea puternică. După
care Ruth făcu un pas în față.
— I-au… ce s-a…
După care persoana de la celălalt capăt al receptorului spuse ceva, iar întrebarea pieri pe buzele ei. Devlin închise și se întoarse spre ea.
— Doamnă Malone, va trebui să veniți cu mine.
— I-au găsit? i-au găsit pe Frankie și pe Cindy? Sunt… sunt bine?
Parcă deja le simțea mânuțele în palma ei. Parcă deja își imagina lacrimile lor, hăinuțele murdare. Dulciurile pe care avea să li le cumpere.
Comisarul se uită lung la ea, însă nu reuși să citească nimic pe chipul lui.
VP - 36
— Doamnă, trebuie să veniți cu noi.
— Unde sunt? Sunt bine?
Bărbatul nu mai spuse nimic, doar îi deschise ușa. Ruth puse paharul pe masă și ieși pe hol, înaintea lui. Tremura din toate încheieturile.
Ieși din bloc, cu Devlin în urma ei, și zări din nou grupulețul de femei adunate pe stradă. Femei pe care le știa, femei ai căror copii obișnuiau să se joace cu ai ei. Unele dintre ele aveau lacrimi în ochi, ori păreau triste, necăjite. Unele șușoteau între ele. Văzu priviri încruntate, femei care strâmbau din nas. Citi milă. Văzu chipuri palide de teamă, curiozitate și încă
ceva, ceva mai puternic, ceva la care nu voia să se gândească.
Ruth îi întâlni privirea Mariei Burke, înainte ca aceasta să apuce să se ferească. Și, de parcă ar fi fost vorba de ceva contagios, Nina Lombardo își feri și ea privirea.
Ruth continuă să meargă până ce ajunse lângă ceilalți polițiști. O
adunătură de uniforme și oameni la costum, iar acolo, în depărtare, uitându-se fix la ea: Johnny Salcito. Se opri brusc, speriată, fără să-și poată lua ochii de la chipul lui. Chipul acela chipeș, puternic, care începuse să ia o altă
înfățișare în ultimul an; pielea de-a lungul maxilarului îi atârna mai greu, vasele de sânge din jurul nasului erau mai proeminente. Ochii aceia căprui, triști, care o dezmierdaseră de atâtea ori la masă, în nenumărate baruri și restaurante, care o adulmecaseră pasional și rătăcitor în pat. De data aceasta o privi cu doi ochi goi.
Johnny se adăposti din nou în interiorul mulțimii, își împreună brațele la piept și îi spuse ceva unuia dintre polițiști, iar acesta începu să râdă. Se uită
lung la ea, fără să schițeze niciun semn, iar ea îl privi drept în ochi până ce începură să îi lăcrimeze ochii, iar silueta lui se amestecă într-un grup de siluete ostile. Cu toate privirile ațintite asupra ei.
Femeile se întoarseră acasă ca să pregătească prânzul; câteva se întoarseră mai târziu. Mai veniră și alți polițiști, cercetând grădina din fața blocului, șușotind între ei. Pete intră în vorbă cu câțiva, îi întrebă dacă aveau informații noi; toți spuseră același lucru: nu aveau noutăți, iar ancheta în cazul copiilor Malone era în desfășurare.
Pete îl căută din priviri pe Anders, însă nu-i mai văzu mașina. Mai făcu câteva poze, încercând să capteze sentimentul acela de așteptare. Șoaptele, siluetele încordate, chipurile speriate.
O femeie mărunțică și brunețică le aduse câteva sandviciuri, se făcu roșie în obraji când Pete îi mulțumi și se prezentă ca fiind Carla Bonelli. Îi ținu companie la masă, îi povesti despre slujba domnului Bonelli și îi aduse un pahar de lapte.
VP - 37
Pete o întrebă dacă avea poze cu cei doi copii dispăruți, iar femeia intră în casă, după care se întoarse cu un album de fotografii frumos împachetat într-o bucată de tapet cu imprimeu floral. Răsfoi câteva pagini cu mai mulți italieni rotunzi la față, aflați la diferite nunți și petreceri – după care se opri, ridică celofanul și scoase două fotografii.
Una era cu un grup de copilași jucându-se pe stradă – oare chiar pe strada asta? Nu prea avea cum să-și dea seama – o gură de incendiu deschisă, jetul de apă care umplea fundalul. Pete observă mai întâi de toate felul în care erau împrăștiate razele soarelui; o ploaie de picături în formă de curcubeu în timp ce o fetiță se învârtea pe loc, cu părul ei ud împrăștiindu-se în spatele ei. Îi observă costumul de baie cu volănașe pe brațele și picioarele grăsuțe și, lângă ea, un băiețel subțirel într-o pereche de pantaloni scurți.
Băiatul era cu un an sau doi mai mare decât ea, și cu un cap și jumătate mai înalt, cu mâini și picioare lungi, bronzate și dinți albi.
În cealaltă poză erau aceiași doi copii, așezați pe o canapea, cu o femeie între ei. Femeia ținea mâna pe după umerii fetiței, iar băiatul stătea lipit de ea. Toți trei erau cu zâmbetul pe buze. Aveau același surâs larg, aceeași frunte lată, dar în timp ce copiii aveau un zâmbet inocent, cald, surâsul ei strălucitor nu era chiar atât de convingător.
— Ei sunt, spuse doamna Bonelli, mângâind ușor fotografia. Frankie și Cindy. Și mama lor. Ruth.
După care adăugă:
— Am și văzut-o mai devreme, chiar în dimineața asta. Nu-mi vine să cred că au trecut doar câteva ore de atunci.
