Își sprijini capul de tetieră și închise ochii. Și-ar fi dorit să fie într-un loc răcoros. Într-un spațiu mare, tăcut. După care își aminti pe neașteptate verile pe care obișnuia să le petreacă la ferma unchiului său din Nebraska, tânjind după umbra pe care o lăsa iarba înaltă spre seară și cerul acela imens străpuns de ultimele raze ale soarelui. Își aminti de scârțâitul pe care îl făcea balansoarul mătușii Shauna, de gheața care se topea în paharul ei cu limonadă, de spicele de grâu care îi mângâiau picioarele subțiri, bronzate, și ar fi dat orice să fie acum acolo: să se legene ușor pe verandă, privind în zare spre păduricea de la apus, ascultând briza aceea liniștitoare, greierii și liniștea nopții într-un oraș care nu avea nimic de-a face cu orașul New York în luna iulie.
VP - 40
Mașina frână brusc, iar Ruth se trezi la realitate, sări de pe scaun și se sprijini pe bancheta din față ca să-și recapete echilibrul. Gâtul acela rozaliu și pistruiat nu schiță niciun semn.
Își dădu seama că se aflau într-o parcare goală într-un cartier necunoscut.
Confuză și speriată, Ruth se uită spre Devlin, dar acesta deja coborâse din mașină și veni să-i deschidă ușa. Oricine i-ar fi văzut ar fi crezut că era un gest politicos, dar adevărul era că ușile de la astfel de mașini se deschideau doar din exterior. Bărbatul se aplecă și întinse mâna spre ea, iar Ruth tresări îngrozită când îi simți palma apucând-o de la subraț. Încercă să se ferească, să îl dea la o parte: nu suporta ideea ca el să îi simtă transpirația, ca mirosul ei să rămână întipărit pe mâna lui, dar el trase tare de ea, iar Ruth se trezi trasă din mașină, alunecând pe trotuarul dur, mergând braț la braț cu el, simțindu-i mâna încă cuibărită în locul acela rușinos.
Își continuară drumul, Ruth își simți bluza lipindu-i-se de spate și călcâiele rănite acolo unde breteaua de la pantofi o tăia în pielea umflată de la căldură. Se simți roșie în obraji: într-o oarecare măsură de la căldură, dar și de la umilința la care acest mers – acest bărbat – o supuneau.
Simți o muscă trecând pe lângă chipul ei și o alungă, după care veni alta și apoi alta. Flutură din mână, începu să-și facă vânt, încercând cu disperare să-și păstreze o fărâmă de demnitate. Atât de multe muște. Oare îi simțeau mirosul: mirosul acela gălbui, femeiesc? Din vintre, de la subraț, chiar și picăturile acelea de sudoare pe care le simțea alunecând pe gât, pe spate, murdărind-o.
Începu să respire greu pe gură când își dădu seama că mirosul, gustul acela amar nu venea de la ea. Era un miros nou. Miros de carne care zăcuse prea mult în soare. Ceva dulceag.
Văzu un nor întunecat de muște în depărtare, le auzi bâzâind, nerăbdătoare să ajungă mai repede la miros.
Devlin o trase târâș după el, iar ea se împiedică la fiecare pas, însă de data aceasta nu mai era din cauza pietrelor din drum sau a pantofilor: încerca să
se elibereze din strânsoarea lui, să se lupte cu el, mușcându-și buzele ca să-și stăpânească lacrimile, hotărâtă să nu-l lase s-o vadă plângând, orice ar fi fost să găsească sub norul acela negru.
Dar el o trase după el, iar de data aceasta chiar se luptă cu el pentru că
mirosul era prea puternic și deja nu se mai putea preface că nu înțelegea ce se întâmpla. Adevărul se citea pe buzele lui, pe chipul lui neclintit, ba chiar în umerii lui încordați. Ruth începu să se zbată, să suspine și îl imploră în șoaptă să se oprească și, în cele din urmă, el se opri. Dar nu-i dădu drumul, iar ea nu-și luă ochii de la chipul lui. Nu voia să se uite. Nu avea cum s-o oblige să se uite.
VP - 41
El încercă. Țipă la ea să se uite, câțiva stropi de salivă o atinseră pe obraz, dar deja nimic nu o mai putea scârbi. După care o apucă de umăr și o întoarse cu forța. Ea își feri privirea, dar el o prinse de bărbie, o trase spre el și, în cele din urmă, nu avu încotro decât să se uite.
Era mizerie peste tot. Mizerie și gunoi: conserve și sticle care străluceau în lumina soarelui, pungi de gunoi, unele roase de șobolani, o bicicletă fără o roată. Iar în mijlocul grămezii aceleia urât mirositoare, o bucată de material roz. Un imprimeu floral. Zări pete de violet și alb. Și o cascadă de păr blond.
Întinse mâna spre ea, dar Devlin se ivi din nou și o trase lângă el, interzicându-i să pună mâna. Deschise gura să spună ceva, dar muștele, căldura, mirosul și certitudinea aceea că era față-n față cu părul pe care îl spălase, pieptănase și împletise timp de patru ani o făcu să vadă negru în fața ochilor. Devlin o prinse la timp, iar atingerea lui i se păru aproape blajină. O puse pe picioare, după care o întoarse cu spatele și, preț de o secundă, îi fu recunoscătoare pentru grija aceea neașteptată.
După care văzu adunătura de oameni de peste stradă. Văzu șirul de chipuri spre care el o întorsese cu fața, mâinile care își făceau umbră privirii, buzele care se mișcau fără încetare. Văzu camerele de fotografiat, simți curiozitatea lor arzătoare.
Urmă un bliț orbitor și apoi, odată ce fu dat startul, urmă o avalanșă de blițuri.
Și, mai presus de orice, încleștarea lui dureroasă pe brațul ei, vocea lui joasă, șuierându-i în ureche.
— Ea e? Ea e fata ta?
Ruth privi spre trupul încovoiat de la picioarele ei, după care totul începu să se învârtă în jurul ei și căzu din nou pradă întunericului acela iertător.
VP - 42
Capitolul 5
Oricum s-ar fi derulat în mintea ei evenimentele după acea primă zi, ziua aceea va fi întotdeauna una lungă în mintea ei. Ore lungi de așteptare: de dimineață, acasă, înainte de Cindy. Și, ulterior, la secția de poliție, în camerele pustii cu scaune de plastic în care o lăsară să stea de una singură, cu suferința și groaza ei. Fără ca cineva să-i liniștească cele mai întunecate temeri în legătură cu Frankie. Urmate de ore întregi de interogatoriu, fără ca nimeni să răspundă întrebărilor ei, fără ca nimeni să o liniștească. Ci, pur și simplu, continuau să repete aceleași întrebări.
Devlin și un alt polițist făceau cu rândul. Ea răspundea mecanic. Ce importanță mai aveau acum astfel de întrebări? Ce mai conta acum?
În cele din urmă, o lăsară să plece. Îl găsi pe Frank în holul de la intrare, impacientat, cu mâinile la cap, în așteptarea ei.
— Ruthie… Oh, Dumnezeule, Ruthie!
Nu se putea uita la chipul lui trist, plâns, așa că îl lăsă să o ia în brațe și se prăbuși extenuată în strânsoarea lui.
Ajunseră la apartament după ora unsprezece. Frank ar fi vrut să intre, să
treacă prin toate întrebările pe care i le puseseră, răspunsurile pe care le dăduseră. Ruth oftă și îi spuse că era obosită. El o privi încruntat, după care încuviință cu o mișcare scurtă din cap, își drese glasul și plecă mai departe.
Ușa de la apartament se deschise înainte să apuce să bage cheia și o găsi pe mama ei în pragul ușii. Ruth se uită lung la ea, la chipul ei ridat, la ochii ei pustii și îi veni în minte amintirea a zeci de certuri și supărări și simți un gust amar în gură.
Ruth închise ușa în urma ei, ușor, cu grijă, după care se sprijini cu capul de ea, lăsă brațele să-i cadă pe lângă corp și închise ochii. Măcar acum putea să plângă. Încă își amintește ușurarea aceea minunată de a putea plânge în fața unei femei care nu avusese niciodată un gând bun la adresa ei. Fusese ca un duș rece după ziua aceea fierbinte.
Deschise gura și începu să suspine, iar lacrimile alunecară pe chipul ei, iar suspinele ei se transformară în bocete. Urlă ca un câine până ce își simți gâtul uscat și câțiva stropi de salivă în jurul gurii. Se șterse cu sălbăticie la față, imaginându-și cum ar fi trebuit să arate: mânjită, pătată, umflată. Cu bale la gură. Iar preț de câteva clipe, nimic nu mai conta.
VP - 43
Mama ei o luă în brațe pentru prima oară de când era copil, o bătu pe spate și încercă să o liniștească, așa cum nu mai făcuse de douăzeci de ani.
După care Ruth își puse brațele în jurul trupul ei subțire, cocoșat.
Mama ei o conduse spre canapea.
— Gata, Ruthie, gata. O să fie bine. E voia lui Dumnezeu. Cindy e la Dumnezeu acum. Gata, Ruthie! Liniștește-te, gata!
Vorbele mamei ei erau cumva goale, fără sens, dar Ruth înțelese cumva că
