— Ca să citească povești. Oamenii vor să citească povești. Povești despre ce căcaturi s-au mai întâmplat în lume. Nu mizeriile astea pe care le descrii VP - 49
tu într-un rahat de eseu. Oamenii vor să știe despre ce căcaturi s-au mai întâmplat. M-ai înțeles?
Pete dădu din cap că da.
— Cititorii vor trei lucruri, Wonicke, zise el, numărându-le pe degete. Vor să vadă bani. Vor să știe când nu-s bani. Vor să simtă invidie sau superioritate.
După care ridică un al doilea deget.
— Vor sex. Există întotdeauna o femeie focoasă la mijloc. Sau o femeie pe care s-o facem noi focoasă. Găsim noi o soluție.
Ridică și cel de-al treilea deget.
— Și orice poveste are nevoie de un erou negativ. În orice poveste trebuie să existe un sentiment de frică.
— Presupun că oamenii de pe… unde venea asta… 72nd nu se lăfăie în bani, așa că trebuie să insiști pe sex și pe frică. Unde e farmecul? Să fie mama? Sau bona? Am nevoie de o femeie focoasă. Cititorii noștri vor o femeie focoasă.
Pete încuviință.
— Și frica: de ce ar trebui să le fie frică? Ceilalți vecini, lor de ce le e frică?
De un nebun care a venit să le fure copiii? Și ce le-a făcut? Unde e celălalt copil, băiatul?
Pete încuviință din nou, iar Friedmann se trase mai aproape de masă.
— Oare chiar există un psihopat care umblă de nebun pe străzi?
— Da… păi…
— Polițiștii, ei ce zic?
— Nu știu…
— Păi, normal că habar n-ai. Află. Treaba ta e să afli.
— Aveți dreptate.
— Și cum ai de gând să faci asta?
— I-am întrebat pe polițiștii de la apartament. Dar n-au vrut să-mi spună
nimic.
Friedmann oftă.
— Cine se ocupă de anchetă?
Pete își verifică notițele.
— Un anume comisar Devlin.
— Bine. Atunci să… Dumnezeule, ce vrei și tu?
De data aceasta era vorba despre una dintre secretare care îl rugă să
semneze un cec. Pete se holbă din nou la pești. La mișcările lor suave, fără
vlagă, la culorile acelea vii. După care își îndreptă din nou privirea asupra lui Friedmann – la părul lui cărunt, la ochelarii cu rame negre, pătrățoase. Și, dintr-odată, se priviră ochi în ochi.
VP - 50
— Ce spuneam? Ah, da, polițiștii. Deci acum trebuie să iei legătura cu acest…
— Devlin.
— Așa, Devlin. Îi dai de urmă și nu te mai desparți de el. Până la finalul anchetei, vreau să stai lipit de el, mai ceva ca nevastă-sa. Unde stă individul ăsta? La ce oră se duce la muncă? Unde-și parchează mașina? De unde naiba își ia cafeaua? Domnul Devlin nu face nimic fără tine alături. Nu mă
interesează unde se duce, cu cine stă de vorbă, tu să fii la un metru în spatele lui și să notezi tot. M-ai înțeles?
Pete încuviință, dar Friedmann aruncă din nou o privire pe articolul lui.
— Și fotografiile astea. Dumnezeule. Sunt oribile.
Azvârli spre el mai multe poze, iar Pete le răsfoi. Toate erau cadre de aproape cu Ruth Malone. Îi cercetă genele acelea lungi, părul catifelat, buzele voluptuoase.
Pete ridică privirea, nedumerit. Friedmann împunse cu degetul teancul de poze.
— Asta vrei tu să-mi spui că e o mamă îndurerată? Unde dracu’ se citește durere pe chipul ei? Ia spune-mi. Unde-s lacrimile? Ia-l pe Reilly cu tine.
