Spune-i să facă rost de o poză cu ea în lacrimi, orice ar fi.
Friedmann se așeză confortabil în scaun, iar pentru că Pete nu se ridică să
plece, șeful lui ridică din sprâncene.
— Mai vrei să mă întrebi ceva?
— Da… adică – tot ce mi-ați zis despre sex, lacrimogene, lucruri de genul ăsta… nu vreți să scriu, pur și simplu, adevărul? Asta ar trebui să fac, nu?
Friedmann bufni în râs.
— Tu trebuie să faci ce-ți spun eu să faci. Iar eu te învăț cum să
transformi o știre despre un copil mort într-o poveste. Dacă nu vrei să fie articolul tău, am vreo alți cinci reporteri în redacție gata să treacă la treabă.
— E articolul meu? Adică… chiar al meu?
Friedmann se ridică de la masă, luă un borcan cu mâncare de pești de pe raft și presără din el pe suprafața apei.
— Wonicke, îți plac peștii?
Vorbi tot el, fără să aștepte vreun răspuns din partea lui Pete, uitându-se la peștișorii care se grăbeau să ajungă la suprafață ca să mănânce.
— Pe mine mă liniștesc. Mă uit la ei și mă gândesc cât de liniște e acolo la ei. Apa amortizează orice sunet.
După care continuă pe același ton calm.
— Wonicke, se pare că asta e ziua ta norocoasă. Horowitz e în Manhattan la procesul cu frauda, iar lui Lamont i-am dat deja cazul violatorului în serie.
VP - 51
Iar O’Connor mai are două săptămâni de vacanță. Poți să te ocupi tu de articol până se întoarce el.
După cincisprezece minute petrecute în arhivă, Pete găsi mai multe articole despre trei dintre anchetele la care mai lucrase Devlin. Unul dintre articole era însoțit și de o fotografie: era bărbatul acela masiv cu maxilar mare care o dusese pe doamna Malone să vadă trupul fiicei moarte, în timp ce se îndrepta spre ușă, Pete se uită lung la el, întrebându-se ce era în mintea unui bărbat care fusese în stare să-i facă așa ceva unei femei, întrebându-se de ce făcuse asta. Cu ochii în fotografie, se ciocni de Horowitz și scăpă articolele pe jos.
— Aoleu… scuze, prietene, nu te-am văzut…
Se aplecară în același timp să ridice hârtiile. Horowitz i-o luă înainte și aruncă o privire spre fotografie înainte de a i-o înapoia.
— Ceva interesant? întrebă el, făcând semn spre hârtii.
— Sper.
Pete dădu să plece, dar Horowitz își duse mâna la buzunar și spuse:
— Ai o țigară, puștiule?
Horowitz fuma Camel; țigări grele, nefiltrate, care îți făceau ochii să
lăcrimeze. Și acum ar fi vrut una dintre țigările subțirele ale lui Pete.
Pete își scoase pachetul de țigări, i-l întinse și își luă și el una. Își ascunse zâmbetul când văzu expresia de pe chipul colegului său.
După care Horowitz arătă din nou cu degetul spre articole.
— Deci, despre ce-i vorba acolo?
Pete îl privi suspicios. Muncise din greu, așteptase răbdător să-i vină
șansa, iar acum Horowitz voia să i-o fure? Nici gând! Știa prea bine că
Horowitz lucra la ancheta despre fraudă, iar Friedmann deja îi făcuse cadou articolul acesta, era al lui. Așa că îi răspunse scurt și la obiect:
— O crimă în Queens. Ieri. Un copil mort, celălalt e dat dispărut.
Horowitz ridică brusc privirea și se uită fix în ochii lui pentru prima oară
de când se ciocniseră în pragul ușii.
— O crimă! zise el, rânjind. Așa deci. Ce chestie. E prima ta crimă, așa-i?
Pete îi zâmbi ușor nesigur și dădu din cap că da.
Horowitz îl bătu pe umăr.
— Primul tău articol important. Felicitări, puștiule.
Horowitz aruncă o privire fugară spre hârtii și întrebă într-o doară:
