— Malone spuneați că îi cheamă pe cei doi copii, doamnă Burke?
— Da.
— Câți ani au?
Reuși să afle numele și vârsta celor doi copii, ale părinților, când anume se mutaseră în cartier și, în general, părerea doamnei Burke despre tot ce avea de-a face cu felul în care se îmbrăca doamna Malone, de la reportajul celor de la Herald al campaniei prezidențiale și până la neajunsurile oficialilor municipali din Queens. Ba chiar îi făcu și o poză doamnei Burke. În tot acest timp, nu o scăpă din ochi pe fata care le dădea târcoale. În cele din urmă, aceasta făcu un pas în față și i se adresă Mariei Burke.
— Uh… mamă?
Doamna Burke tocmai ce începuse să-și dea cu părerea despre operațiunea de colectare a gunoiului menajer și de-abia dacă se opri să-și tragă sufletul.
— Dragă, nu acum. Mami e ocupată.
— Mamă, trebuie să…
— Sally, ți-am mai spus. Nu e politicos să întrerupi doi adulți în timpul unei conversații.
— Dar este vorba despre Frankie și Cindy.
Toată lumea își îndreptă atenția asupra ei.
— La ce te referi?
VP - 34
— Păi… începu ea, foindu-se, uitându-se când la doamna Burke, când la Gina Eissen, când la Pete. Nu știu ce să fac, am încercat să-i spun domnului polițist, dar mi-a zis că e ocupat.
— Ce ai vrut să-i spui, draga mea?
— Vedeți căruciorul ăla?
Toată lumea își îndreptă privirea spre el. Era un cărucior solid, cu o cutie așezată pe el, la câțiva metri de o fereastră deschisă. Pete își luă aparatul și făcu câteva poze.
— Ce-i cu el?
— Aseară l-am văzut mai departe de blocul doamnei Rossi. A fost mutat.
— Vezi fereastra aceea deschisă? îl întrebă ea pe Pete. E de la dormitorul lor. Acela e dormitorul lui Frankie și al lui Cindy.
— Și? întrebă impacientată doamna Burke.
— Păi, mă gândesc că… poate cineva a mutat căruciorul acolo tocmai ca să… știi tu, ca să-i scoată pe fereastră. Sau poate că s-au folosit chiar ei de cărucior ca să iasă pe geam.
— Sally, ce-i cu prostiile astea? Doi copii mici n-au cum să mute ei singuri ditamai căruciorul, de-abia dacă ajung la mâner. Dragă, nu mai încerca să
atragi atenția asupra ta și lasă-i pe domnii polițiști să-și facă treaba.
Pete simți în ceafă privirea Ginei Eissen și se întoarse cu fața spre ea.
— Domnișoară Eissen, dumneavoastră ce ziceți? Ce credeți că s-a întâmplat cu copiii?
— I-a luat cineva, răspunse ea, fără să ezite.
O femeie mărunțică, brunetă, care nu spusese nimic până atunci, scoase un icnet de spaimă. Se întoarse cu fața spre ei, îmbujorată.
— Gina, nu spune una ca asta! Nu spune așa ceva!
Gina își aruncă țigara și călcă pe ea încet, intenționat.
— De ce, nu? M-a întrebat ce cred.
— Domnule Wonicke, zise ea, uitându-se fix la Pete, Ruth Malone nu i-ar scăpa niciodată din ochi pe copiii ăia. Îi iubește ca pe ochii din cap. Nu e vorba că ar fi distrată – spuse ea, împungând-o cu privirea pe doamna Burke care strâmbă din nas ci ocupată. Lucrează mult și îi crește pe cei mici de una singură. E ocupată și obosită, dar și-ar fi dat seama dacă ar fi plecat haihui. I-a luat cineva. O să vedeți că am dreptate, zise ea, mușcându-și buzele.
— Cineva, un nebun, a intrat peste ei în miez de noapte și i-a furat, iar ea probabil că e înnebunită de durere, spuse ea, făcând semn spre fereastra deschisă.
Dintr-odată, Pete simți că o astfel de poveste avea să devină emoționantă
pentru femeile din jurul lui. Gina Eissen era convinsă că cei doi copiii VP - 35
pățiseră ceva cumplit. Dintr-odată își simți gura uscată și inima bătându-i cu putere. Poate că asta avea să fie șansa lui.
∵
Aici, în nopțile acelea lungi și întunecate sau în orele tăcute, încete pe care le petrecea în curte, Ruth încerca să-și dea seama care fusese momentul în care lucrurile luaseră o întorsătură diferită. Dacă existase un astfel de moment.
Poate în acea primă dimineață în care Devlin găsise sticlele goale în tomberon. Sau poate în după-amiaza aceea când sunase telefonul.
Era în sufragerie, cu un pahar de suc în mână, uitându-se pe fereastră la polițiștii care mișunau în fața blocului și la femeile adunate pe trotuar. Se uită la ele printre jaluzele: privirile acelea iscoditoare, frunțile asudate pe sub părul tapat, vorbind fără încetare cu buzele lor rujate, dându-și coate ori de câte ori unul dintre polițiști făcea vreun pas.
