Rămase în sufragerie, întinsă pe canapea, cu pătura pe ea, în ciuda faptului că era cald. Frank o tot ruga să se odihnească. Își lipi chipul de iepurașul lui Cindy, plimbându-și degetele pe jucăria aceea veche, adulmecând mirosul lui Cindy, pielea ei, părul ei, răsuflarea ei. Se ridică să se ducă la toaletă și observă că ușa de la dormitorul ei era întredeschisă. O
deschise și îl zări pe polițistul cel tânăr stând în genunchi pe podea.
— Ce naiba crezi că faci?
Acesta tresări și se întoarse cu fața spre ea. Avea în mână o geantă de voiaj albastră pe care o găsise sub pat.
— Ce faci acolo?
Băiatul coborî privirea și se făcu roșu la față, iar preț de o clipă Ruth fu convinsă că avea să-și ceară scuze. După care își aminti care era rolul lui acolo și își trase din nou masca pe față.
— Respect procedura, doamnă.
— Procedura? Aia e geanta mea. Nu are nimic de-a face cu copiii mei. De ce nu mergeți odată să-i căutați?
Simți o umbră în spatele ei și un iz de țigări Players. Devlin.
— Care este problema, agent Quinn?
— Doamna Malone a venit să…
— Sunt sigur că doamna Malone e dispusă să coopereze în totalitate, nu-i așa, doamnă?
Ruth își lăsă brațele să-i cadă pe lângă corp, își încleștă pumnii, își coborî umerii și rămase martoră la invadarea propriei sale intimități: îi aruncă
lenjeria intimă pe pat, îi verifică sertarele, îi scoase din dulap toate cutiile și pantofii.
— Suntem aici să ne facem treaba, zise Quinn, deschizând geanta de voiaj.
O avalanșă de vederi, scrisori, felicitări. Le verifică pe fiecare în parte, ca să vadă de la cine erau. Zeci de bilețele. Toate de la bărbați. Unele erau din partea lui Frank, de dinainte să se căsătorească. O mulțime de la Johnny Salcito. Câteva de la Lou Gallagher, din martie sau aprilie. Și altele din partea altor bărbați, bărbați de care de-abia dacă-și mai aducea aminte.
— Dumnezeule, spuse el, ridicând privirea, însă făcu abstracție de ea și se uită fix la Devlin.
Ruth ridică bărbia și schiță un mic zâmbet. După care se întoarse spre Devlin și îi întâlni expresia de pe chip.
Își feri privirea. Își șterse zâmbetul de pe față.
VP - 28
Capitolul 4
Cei de la Herald primiră telefonul într-o miercuri, într-o dimineață de miercuri, în cea mai călduroasă zi din iunie, iar Pete Wonicke stătea așezat la un birou care nu îl mulțumea.
În luna mai îi dăduse lui Horowitz douăzeci de dolari ca să facă schimb cu el, dar încă nu se putea obișnui cu noul birou, chiar dacă trecuseră două luni de atunci. Noul său birou era suficient de aproape de doamnele secretare ca să audă de fiecare dată când primeau vreun apel pe panoul de comandă și aveau nevoie să îl distribuie cuiva. Ceilalți reporteri, cei mai vechi, aveau sursele lor în sânul poliției sau turnători care erau la cheremul lor. Așa că se mai întâmpla să primească vreun telefon, să se dea de negăsit câteva zile și să se întoarcă cu informații proaspete. Pete era perfect conștient de faptul că
singura lui șansă de a pune primul mâna pe o știre cât de cât interesantă
avea să fie cu puțin noroc.
În seara de dinainte ieșise la o bere cu Terry DeWitt și ajunseseră într-un bar dubios, într-un subsol din Bowery. Se făcuse o coadă lungă la bar, iar deasupra lor plutea un nor de fum albăstrui, ca o ceață, care îi făcu ochii să
lăcrimeze. Era genul de loc în care nu ar fi călcat niciodată dacă ar fi fost după el. Terry DeWitt lucra la Herald de aproape opt ani, iar înainte de asta petrecuse șase ani la Courier. Câștigase respectul celor din jur. Ba chiar umbla vorba că avea să primească propria rubrică în ziar. Era genul de tip cu care Pete avea nevoie să se împrietenească.
Terry plecase acasă la miezul nopții, iar Pete ajunse să joace trei partide de biliard cu un individ pe nume Lucky care avea un deget lipsă și o bucată
de tutun între obraz și dinții din spate. Câteva ore mai târziu se trezi încă
exaltat, transpirat, îmbrăcat din cap până-n picioare, zăcând pe pat. Ajunse la birou într-o stare surprinzător de bună – ajunse primul la tura de dimineață, ca de obicei –, însă entuziasmul începuse să pălească și venise momentul să accepte mahmureala care îi dădea bătăi de cap, să îi spună să
facă ce avea de făcut și apoi să plece și să-l lase în pace.
Pete își dezmorți picioarele și continuă să verifice știrile de seară, în căutarea unui pont, atent la ce se întâmpla în jurul lui. Durerea de cap nu îi dădea pace și se strădui din greu să se concentreze în zgomotul tastelor mașinilor de stenografiat, al telefoanelor care sunau fără încetare, al vocilor celor din jur și, mai presus de orice, al bâzâitului neonului. Își dădu părul de pe frunte și începu să-și facă vânt cu un carnețel. Ca de obicei, redacția VP - 29
mirosea a o combinație de vestiar și o cârciumă: un miros de bărbați care nu se spălau prea des, amestecat cu o duhoare de haine transpirate, țigări și mâncare prăjită. Într-o zi ca asta, mirosul acela îi întoarse stomacul pe dos.
Se întrebă dacă ar fi fost în stare s-o convingă pe una dintre fetele de la secretariat să dea o fugă până la Brooke să-i ia o înghețată. Băgând mâna în buzunar să-și scoată portofelul, dădu peste scrisoarea pe care o primise de la mama lui și simți un gol în stomac și se făcu lac de transpirație.
Janine tot făcea ture între biroul șefului și copiator și parcă îi simțea privirea în ceafă. Pete nu-și luă ochii de la teancul de hârtii de pe masă, dar mintea îi fugi la ceva dulce, rece și răcoritor. La clinchetul unei linguri lungi într-o cupă înaltă de înghețată, la spuma aceea gălbuie care se formează
când înghețata se amestecă cu sucul.
Continuă să răsfoiască buletinul de știri, luându-și câteva notițe. Din când în când, îi venea în minte bucata de hârtie din buzunar. Peste senzația aceea familiară de sufocare, avea un sentiment de ușurare la gândul că era cale lungă între lumea pe care o descria mama lui în scrisorile ei și viața lui aici, în New York.
Mama lui îi scria săptămânal pe hârtia aceea subțire pe care o cumpărase de la librăria din oraș. De fiecare dată când punea mâna pe hârtia aceea subțire, ieftină, își propunea să-i cumpere un top de hârtie specială. Hârtie groasă, gălbuie ca untul. Sau o hârtie filigranată, cu mireasmă de liliac sau felicitări în nuanțe de albastru deschis, decorate cu floricele. Ceva de la un magazin din Manhattan: un top de hârtie frumos împachetat pe care să i-l trimită prin poștă, iar răsplata lui pentru banii cheltuiți urma să fie expresia de pe chipul maniei sale la deschiderea coletului.
După care se gândi la ce fel de sentimente aveau să trezească în el scrisorile mamei sale. Și se ura de fiecare dată când se gândea la asta pentru că știa, știa, că nu ar fi suportat ideea de a citi cuvintele acelea scrise atât de frumos și îngrijit de mama lui pe o hârtie destinată femeilor bogate de la oraș.
De fiecare dată când primea o astfel de scrisoare, la doar câteva ore scria în grabă un răspuns standard, pe care sentimentul acela de vinovăție îl obliga să-l poarte cu el zile de-a rândul, de parcă ar fi fost o plasă de siguranță. El fusese cel care insistase ca mama lui să-i trimită scrisori: voia să-i dovedească, să conștientizeze de fiecare dată când scria adresa pe hârtie că fiul ei reușise în viață. Că reușise tot ceea ce își propusese: avea un loc de muncă bun, la oraș, genul acela de loc de muncă la care corespondența îi era livrată chiar la birou.
