— Doamnă Malone, dacă e cumva vorba despre o farsă, dacă ați pus la cale toate acestea ca să vă răzbunați pe soțul dumneavoastră, încetați până
nu e prea târziu.
Ruth îl privi șocată. O farsă? Simți că se face roșie în obraji și că i se zbate o venă la tâmplă, încât nu se mai putu abține.
— Ce naiba tot spui acolo? De ce nu plecați odată să-i căutați pe copiii mei? Trebuie să-mi găsiți copiii!
Polițistul își drese glasul, ignorând-o.
— I-ați ascuns undeva pe cei mici?
Bărbatul zări ceva în ochii ei și își ridică mâinile, defensiv.
— În regulă, în regulă, zise el, roșu la față.
Arăta de parcă ar fi fost un puști de liceu.
Ruth înghiți în sec și trase adânc din țigară. Dădu dezaprobator din cap, dar polițistul deja ieșise din cameră.
Țigara arse în întregime, atingându-i degetele, iar Ruth aruncă mucul în chiuvetă și își băgă mâna sub jetul de apă rece. Picăturile acelea înghețate o treziră la realitate: dintr-odată simți gustul acela acru din gură, golul din stomac.
După o vreme, Frank intră în bucătărie și o întrebă dacă mâncase ceva în dimineața aceea. Ruth ridică indiferent din umeri și îl dădu la o parte. Își puse o nouă ceașcă de cafea. Rămase acolo, ascultând răsuflarea apăsată a lui Frank în timp ce fuma și, din când în când, câte o vorbă din partea celuilalt polițist care vorbea la telefon.
Frank ieși din cameră și auzi robinetul de la baie. După care cineva bătu la ușă și auzi vocea Carlei Bonelli. Câteva șoapte mormăite, după care auzi: „Să
vă ajut cu ceva. Aș putea să vorbesc cu ea?” Alte câteva cuvinte rostite în șoaptă, iar ușa se închise. Frank intră în cameră și spuse:
— Carla voia să vină să vorbească cu tine, dar i-am spus că nu-i momentul.
Nu înțelegea ce i se spunea, dar îl aprobă cu o mișcare scurtă din cap.
— Am rugat-o să ia ea câinele, continuă Frank. Doar până ce… pentru moment.
Ruth dădu din nou din cap, își aprinse o altă țigară și rămase cu privirea ațintită asupra ceasului de pe perete, până ce își aminti că era stricat de o săptămână. Din cauza lui întârziaseră la programarea lui Frankie la dentist.
VP - 23
Se auzi o nouă bătaie la ușă și zgomotul pașilor din hol. Se uită spre Frank, iar el îi întâlni privirea. Auziră câteva voci. În pragul ușii apărură doi bărbați: unul din ei era puștiul polițist, rumen în obraji.
Celălalt bărbat era mai în vârstă. Emana un aer aparte care îi luă gândul de la orice altceva preț de câteva clipe. Era un bărbat masiv, lat în umeri, îmbrăcat cu un sacou larg care atârna greoi pe silueta lui impunătoare. Avea un ten palid, ca de ceară, cu pori mari, chipul părea să-i atârne pe gâtul gros, ochii obosiți și fruntea încruntată. Strâmbă din nas când se uită la ea, de parcă ar fi mirosit urât. Își netezi fusta. Își aranjă părul.
I se părea că semăna cu un actor dintr-un film, poate unul cu Ingrid Bergman. Un film din grila de după-amiază.
Bărbatul continuă să se uite lung la ea și de-abia atunci Ruth își dădu seama că îi spusese ceva. Îl rugă să repete.
— Doamnă, eu sunt comisarul Devlin. Eu o să conduc ancheta.
Vorbi cu un puternic accent din Bronx.
Jerry, așa-l chema pe actor. Jerry nu știu cum.
Ruth îl salută din priviri și dădu să se întoarcă cu spatele. După care comisarul spuse:
— V-am căutat în baza noastră de date, doamnă Malone, și se pare că
agenții noștri de poliție au mai trecut pe la dumneavoastră. De mai multe ori.
Și scoase o bucată de hârtie din buzunar.
— În aprilie și iunie anul trecut, vecinii s-au plâns că faceți gălăgie. Și apoi în 5 mai și 19 mai anul acesta.
— Nu e…
— Iar pe 12 noiembrie 1964 am fost chemați pentru că erați în stare de ebrietate.
Ruth își trecu degetele prin păr și își drese grasul.
— Ce legătură are asta cu copiii mei?
Comisarul nu o scăpă o clipă din priviri. Brusc, spuse:
— Trebuie să facem percheziție în apartament. S-ar putea să fie nevoie să
luăm câteva lucruri cu noi. Aveți vreo problemă cu asta, doamnă Malone?
Ruth dădu din cap că nu. Ce altceva ar mai fi putut face?
Ea și Frank se așezară la masă în tăcere. Ruth începu să-și roadă unghiile și rămase din nou cu privirea ațintită spre ceas. Fiecare zgomot o făcea să
