Rămase cu mâna în aer, cu respirația tăiată și totul se opri în jurul ei.
Ca prin vis, simți cum cineva își puse brațul în jurul ei, zări un scaun și auzi bătăile puternice ale unui ceas. Auzi voci în jurul ei, un telefon sunând VP - 61
în depărtare, după care îl văzu pe Frank: simți mirosul, scaunul fierbinte al mașinii lui, liniștea din casă. El îi aduse un pahar cu apă, iar ea coborî privirea spre pahar, după care se uită la el.
— Voiam să cumpăr cafea, zise ea. Nu mai am cafea.
În cele din urmă, poliția eliberă trupul lui Cindy. După care se făcu nouă
dimineața într-o nouă zi caniculară de iulie, în capela de pe St. Theresa. O
capelă micuță, intimă, în care erau peste 30 de grade Celsius. Ruth se așeză
lângă coșciug: protectoare, cu privirea în pământ pe sub vălul negru, cu Frank atât de aproape de ea încât parcă simțea căldura lui, parcă auzea răsuflarea lui grea de fiecare dată când ridica privirea spre o nouă persoană
îndoliată. El le mulțumi în numele ei, pentru ca ea să poată rămâne cu privirea plecată, tăcută, perfectă. Cu rochia ei neagră, tenul curat, buzele roșii.
Doar Gina, care ajunse mai târziu, găsi un moment și aruncă o rază de lumină în gândurile lui Ruth.
Simți cum cineva o luă de mână și o strânse ușor, un gest de prietenie care întrerupse atitudinea politicoasă a celorlalți. Ruth se uită lung la mâna ei, cu cuticulele roase, cu inele ieftine, dar nu putu să ridice privirea pentru că știa că expresia de pe chipul Ginei ar fi pus-o la pământ. Simți că lacrimile aveau s-o năpădească și începu să se panicheze și, în starea aceea de neliniște, se îndepărtă de Gina și se întoarse spre coșciug, având din nou un șoc de cât era de mic. De cât era de alb, lucios și perfect, de cât de frumos arătau mânerele argintii. Dacă micuța căsuță de păpuși a lui Cindy ar fi venit la pachet cu accesorii funerare, coșciugul acela ar fi fost piesa de rezistență.
Ruth scăpă un geamăt, dar își înghiți suspinele, nodul din gât. Reacția ei păru să o mulțumească pe Gina, care îi strânse din nou mâna și se îndepărtă.
Ruth rămase cu privirea în pământ și îi văzu pașii îndepărtându-se: gleznele acelea groase și bronzate, cu lănțișorul auriu pe care Mick i-l făcuse cadou; pantofii albaștri juliți la spate; mersul acela greoi, legănat, atât de familiar.
După slujbă urmă drumul lung spre cimitir. Mai multe limuzine, ca o înșiruire de furnici care duceau o încărcătură atât de micuță. Ruth se așeză
în prima mașină, între Frank și mama ei, simțindu-și dresurile umede și câteva picături de sudoare pe buza de sus.
Mormântul era încă gol – o gaură micuță, înconjurată de ceva colorat și verde, semăna cu raftul de portocale de la magazin. În depărtare, zări o grămăjoară de pământ și doi bărbați care stăteau sprijiniți în lopețile lor, la umbra unui copac, așteptând să arunce pământ peste fiica ei. Privi în gol spre fundul gropii până ce auzi vocea părintelui O’Brien.
La plecare, observă că lăsaseră un spațiu liber lângă mormânt și înțelese că, dacă aveau să-l găsească, Frankie urma să se odihnească alături de Cindy.
VP - 62
Fiica ei fusese singură în neființă de aproape două săptămâni. Însă dacă ar fi fost să-l găsească, Frankie ar fi putut să fie cu ea, să-i poarte de grijă, cum o făcuse întotdeauna.
VP - 63
Capitolul 7
În dimineața următoare, Pete găsi pe biroul lui două articole, niciunul neavând de-a face cu cazul Malone. Pixul albastru al redactorului se strecura printre cuvinte ca urmele lăsate de melci. Își puse o ceașcă de cafea, amestecă trei pliculețe de zahăr și începu să bată la mașină, însă gândurile lui erau în altă parte. La Devlin, la Quinn, care îi povestise de doamna Malone. La însăși Ruth Malone.
Trecuseră șaisprezece zile de când copiii fuseseră răpiți, de când fata fusese găsită moartă, și poliția nu părea să aibă noi informații – despre cine o omorâse, despre fratele ei dispărut. Un reprezentant al poliției declarase că fata fusese strangulată, însă fără să dea alte detalii. Ziarele nu aveau încotro decât să publice aceleași informații despre nume, vârste, zile; despre locul în care fusese găsită; despre înfățișarea lui Frankie și hainele cu care fusese îmbrăcat în noaptea în care dispăruse, doar speculații despre soarta lui.
Tâmpenii, după cum le numea Friedmann. Nu făceau altceva decât să țină
copiii prezenți în opinia publicului, în timp ce așteptau următoarea mișcare.
Ceea ce avu loc în dimineața aceea.
Telefonul începu să sune. Pete ridică mecanic privirea și văzu că Janine aruncă o privire spre el după ce răspunse. Se întoarse ușor cu spatele la el și duse mâna în jurul receptorului. Asta îi atrase atenția.
După care puse apelul în așteptare, ignorând ceea ce îi șoptea el lui
„Janine, ce s-a…”, și se îndreptă degrabă spre biroul lui Friedmann. Cu siguranță era ceva important: nici măcar nu voia să riște să o audă cineva direcționând apelul. Fusta ei strâmtă o făcea să meargă cu pași mici, dar suficient de repezi încât Pete să lase la o parte articolul la care lucra și să
întoarcă o foaie nouă în carnețelul lui.
Telefonul sună din nou, pe cealaltă linie, iar Pete îl ignoră, dar continuă să
sune insistent până ce una dintre secretare își acoperi cu mâna propriul receptor și îi făcu semn să răspundă. Pete ridică telefonul, fără să-și ia ochii de la ușa biroului lui Friedmann.
Era O’Connor. De îndată ce îi auzi vocea, Pete își aminti de cuvintele lui Friedmann: „Iar O’Connor mai are două săptămâni de vacanță. Poți să te ocupi tu de articol până se întoarce el”.
Pete vorbi pe un ton relaxat.
— Salut, prietene. Am crezut că ești în Florida.
VP - 64
— Wonicke? Ce, te-au făcut recepționeră? Fii atent, nu pot să stau prea mult în telefon. Da, încă sunt în Florida. Și sunt la spital, la dracu’.
— Ce s-a întâmplat? Ești bine?
— Nu, normal că nu sunt bine. Dacă aș fi bine, n-aș fi ajuns la spital, fraiere.
Pete rămase cu privirea ațintită spre biroul lui Friedmann, dar nu văzu pe nimeni ieșind pe ușă.
