schițeze nicio reacție, cu privirea în jos, după care polițistul îl bătu pe spate și se întoarse în tufărișul înconjurat de banda de delimitare. Apoi care reporterul se întoarse la ai lui, care începură să facă telefonul fără fir spre cei care stăteau mai în spate. Pete își strânse carnețelul la piept și încercă să
se țină aproape de grupul lui, dar nimeni nu-i spuse nimic. Ciuli urechile să
audă câteva frânturi.
E ceva acolo. Între copaci.
Sigur e băiatul Malone.
Cică e un indiciu, ceva. Haine, nu știu.
Polițaii nu vor să spună nimic.
Cică într-o oră or să dea declarații.
— Scârba aia e de vină. N-am nicio îndoială, zise un tip roșu în obraji ca un bețiv și cu pleoapele căzute, de parcă ar fi vrut să facă cu ochiul. Ați văzut și voi cum s-a prezentat la secția de poliție – machiată și coafată. O lacrimă
n-a vărsat pentru ei. Nici măcar una.
Ceilalți îi dădură dreptate, își aprinseră țigările și sorbiră din cafeaua din pahare de plastic. Pete își aminti de părul ei de foc, de ochii mari. Se întrebă
de ce oare nici măcar nu se prefăcuse că plânge, de ce nu își jucase rolul de mamă îndoliată. Oare ce se petrecea în sufletul ei, mai departe de suprafață?
Încă năpădit de gânduri, își băgă carnețelul în buzunar și făcu câțiva pași, ștergându-și sudoarea de pe frunte, încercând să găsească o adiere. Așa că el fu primul care îl zări pe fotograful poliției ieșind de printre copaci. Individul era alb la față, cu mersul împleticit, iar în clipa aceea Pete știu.
Fotograful se sprijini de o mașină și se aplecă să-și tragă răsuflarea sau să
vomite. Pete veni degrabă, îl apucă de umeri și spuse:
— Cred că ți-ar prinde bine, zise el, întinzându-i o țigară.
Fotograful o luă cu mâna tremurândă, așteptându-l pe Pete să i-o aprindă.
Trase din țigară și parcă prinse puțină culoare în obrajii palizi.
Ridică privirea spre Pete, însă ochii lui păreau să privească în gol, iar Pete își dădu seama că încă nu se putea elibera de imaginea aceea pe care o văzuse în spatele copacilor.
— Am făcut două tururi în Coreea. Dar… așa ceva…
După care își duse mâna la ochi. Pete coborî și el privirea, cutremurat, însă fără să-și ia ochii de la el.
— Bietul copil. Doar că… ei bine, nu mai e un copil. I-au sfâșiat brațele, gâtul… șopti el. Animalele l-au sfâșiat. Și arată așa și de la căldură, zice doctorul.
VP - 67
Pete simți fiori pe șira spinării și un gust amar în gură.
Fotograful mai trase un fum.
— Arăta ca o buturugă. Asta am crezut când l-am văzut acolo. O bucată de lemn aruncată pe jos. Chipul lui… Am crezut că era o buturugă. Și ce miros.
Dumnezeule…
După care fotograful începu să vomite, iar Pete făcu un pas în spate, simțind și el un nod în gât. Se uită spre polițiștii care tocmai ieșeau din pâlcul de copaci, la fel de livizi la față ca fotograful, cu aceeași expresie pierdută, spre medicii legiști care vorbeau în șoaptă, spre oamenii de la ambulanță care cărau cu ei mai multe sticle de alcool metilic – pentru larve, cel mai probabil, își spuse Pete.
Și se întrebă cum naiba avea să încerce să transmită moartea aceea ireală, îngrozitoare. Cu ce cuvinte să îi facă pe oamenii din Queens să simtă furia și dezgustul său la ideea că un copil devenise un motiv de repulsie.
∵
Articolul lui Pete apăru în ediția de dimineață, însă cu atât de multe modificări, încât abia dacă își mai recunoscu propriul stil. Iar ziarele Courier, Star și The Times aveau aceeași știre pe prima pagină. Dar, chiar și așa, era o realizare. Era pentru prima oară când avea un articol de primă pagină. Era un început.
Petrecu următoarele zile pe 72nd Drive încercând să culeagă informații pentru un nou articol. Se strecură printre grupurile de polițiști îmbrăcați în uniformă răsfirați prin tot cartierul, stând cu ochii-n patru după Devlin.
Polițiștii începuseră din nou să se plimbe din ușă-n ușă, căutând martori.
Ceea ce păruse îngrozitor în urmă cu câteva săptămâni, acum, devenise rutină.
— Domnule, orice vi se pare nelalocul lui, oricât de mic ar părea, vă rog să
ne sunați… nu, doamnă, nu, nu deranjați… da, domnule, așa e, e îngrozitor ce s-a întâmplat. Vă mulțumim, oameni buni…
Îi urmări în timp ce băteau pe la uși cu o poză cu Frankie și Cindy, așteptând răbdători, cu chipurile obosite, în timp ce oamenii se holbau la zâmbetele acelea inocente, strâmbând din nas, mângâindu-și mecanic copiii pe creștetul capului, în timp ce aceștia se uitau curioși la acești polițiști în carne și oase, ascunși în spatele ușilor sau printre picioarele părinților. După
care le înmânau din nou fotografiile. Răspundeau că nu știu nimic și primeau o carte de vizită cu adresa secției de poliție și cu numărul de telefon. Nu știau nimic. Nu văzuseră nimic. Nu auziseră nimic.
Pete tocmai ce ieșea dintr-un apartament la câteva minute distanță de 72nd Drive, când văzu doi polițiști bătând la o ușă de la capătul coridorului.
Femeia părea agitată: își trecu mâinile grăsuțe prin părul roșcat, vopsit, VP - 68
