răcoarea întunecată din biserică.
— Domnișoară Eissen, vrei să te conduc până acasă?
Femeia își scoase sticla, luă o gură de whisky și acceptă.
Șchiopătă în urma lui în drum spre mașină.
∵
Gina adormi înainte să ajungă pe drumul principal. Aruncă o privire spre ea, tolănită pe scaunul din față, sforăind, cu machiajul scurs pe față de la plâns și se întrebă cum naiba avea să o scoată din mașină.
Dar odată ce parcă mașina pe 72nd Drive, Gina se trezi. Se uită confuză în jurul ei, se frecă la ochi și își îndreptă privirea spre el. După care oftă și se uită drept în față, prin parbriz. Zări câțiva reporteri care mișunau în fața VP - 72
blocului de parcă ar fi fost niște muște lângă un hoit. Era aproape ora cinci.
Și era încă tare cald afară.
Fără să se uite la el, îi spuse:
— Mulțumesc că m-ai adus acasă. Și că ai stat la slujbă.
— Nu-i nicio problemă. Auzi, pot să-ți pun câteva întrebări? Despre doamna Malone.
— Nu, răspunse ea, aprinzându-și o țigară.
— Vreau doar să…
— Am spus că nu. Mulțumesc că m-ai adus acasă, dar Ruth n-are nevoie de un reporter amărât care să-și bage nasul în viața ei. De parcă polițaii ăia nu-i fac deja viața amară.
Vorbi cu o voce obosită, însă era vizibil nervoasă.
Mai trase un fum, după care se uită lung la el prin fumul de țigară.
— Au dat-o afară. Știai asta? La nici trei săptămâni. N-a putut să se ducă la muncă, așa că au dat-o afară. Așa că, voi ăștia, zise ea, băgându-i țigara în față, să faceți bine să o lăsați în pace. Lăsați-o să stea liniștită.
Deschise portiera, își scoase picioarele, după care se încovoie, își scăpă
țigara din mână, iar capul îi căzu aproape grațios pe genunchi.
Pete așteptă câteva secunde și când văzu că rămase locului, se apropie de ea și o bătu ușor pe spatele lat.
Gina dădu din cap. Mormăi ceva. Flutură o mână fără să ridice capul.
— Mai stau un pic. Mai stau… un pic.
Și rămase din nou în tăcere, de data aceasta suficient de mult timp cât să
se întrebe dacă nu cumva leșinase. După care oftă din tot sufletul, ridică
privirea și se ridică cu o mișcare lină.
Își întinse oasele, își aprinse încă o țigară, după care o luă agale la pas, prin șirul de reporteri, traversând pajiștea. Odată ajunsă la treptele de la intrarea în bloc, ridică capul, însă fără să se întoarcă cu fața spre el, și flutură
mâna în direcția lui.
Pete rămase pe gânduri câteva clipe. Încă mai simțea mirosul ei de whisky și țigări.
Își scoase și el pachetul de țigări, luă o țigară, o bătu ușor cu vârful în parbriz, după care o aprinse și începu să fumeze în tăcere, privind culorile apusului și cum se întuneca. În depărtare, auzi agitație de la târg: muzică, o voce puternică ce îndemna oamenii să vină la spectacol.
Mai mulți oameni trecură pe lângă mașina lui: majoritatea femei, în grupuri de două sau trei, cu sacoșe în mână, braț la braț sau împingând cărucioare. Câțiva copii se luară la întrecere pe trotuar, zbierând amenințări ori insulte, cu chipurile încețoșate deasupra tricourilor în culori aprinse.
Copiii nu-l băgară în seamă. Fără îndoială că fuseseră avertizați după răpirea VP - 73
copiilor Malone, însă obiceiurile copilăriei atârnă mai greu decât cuvintele părinților. Pentru ei, era o simplă idee. O nouă poveste de groază.
Dar femeile îl observară. Îl cercetară cu priviri încruntate și nu-și luară o clipă ochii de la el, în timp ce strâmbau din nas și își dădeau coate, șușotind între ele despre bărbatul acela ciudat din mașină. Câteva notară numărul de la mașină, ostentativ, sperând ca gestul lor să fie suficient încât să îl facă să
plece, iar când nu primiră nicio reacție, scriseră din nou peste fiecare literă
în parte, ca să fie mai groase și mai pronunțate: polița lor de asigurare că
nimic rău nu avea să se mai întâmple pe strada lor.
Pete își aminti de frigiderul gol de acasă, băgă mâna în buzunar să-și scoată portofelul și simți scrisoarea împăturită din partea mamei sale.
De obicei îi scria despre vreme, care era foarte călduroasă, sau incredibil de uscată, sau groaznic de rece. Obișnuia să îi povestească despre ieșirile ei ocazionale, despre prețul biletelor de autobuz și despre cozile din magazine.
Îi mai spunea de sănătate și că, Slavă Domnului, artrita asta nu mă supără
