— Vreau să vorbesc ceva cu tine, amărâtule. Mi-ai furat știrea. Asta cu copiii morți – trebuia să fie a mea.
— Nu erai la birou.
— Am mai stat o săptămână în plus!
— Așa a decis Friedmann.
Con făcu câțiva pași spre el, cu pumnii încleștați.
— Da, cum să nu? Dar tu n-ai vrut-o, așa-i? N-ai cerut-o?
— Ce vrei să-ți spun? Uite ce, Con, e prea târziu acum. E știrea mea. Aia e.
O să apară altceva și o să te ocupi tu.
— Du-te dracu’!
— Și tu ai fi făcut exact același lucru.
Dintr-odată, Con se calmă.
— Da. Ai dreptate. Dar știi ceva? Pentru că sunt bun la ceea ce fac, pentru că am experiență, contacte și pentru că știu să scriu un articol. Și tu? Tu ești un puști depășit de situație. Ești un neică nimeni. Du-te dracu’.
Con plecă, iar Pete rămase privind în urma lui, simțind cuvintele lui strecurându-i-se pe sub piele. Așa că, în loc să se ducă la bar, se îndreptă
spre casă și începu să se gândească la anchetă. Avea nevoie de ceva care să
justifice decizia lui Friedmann de a-i da lui povestea: o nouă perspectivă, o nouă abordare. Și chiar când era pe punctul de a adormi, îi veni o idee.
La șapte și jumătate în ziua următoare era deja la birou, scriind articole, dând telefoane, verificând informații. Așteptând. Și, chiar înainte de ora prânzului, Horowitz intră în birou, cu chipul obosit, cu jacheta aruncată pe umeri. Pete nu-l mai văzuse de câteva săptămâni: umblase prin tribunale investigând un proces de fraudă. Pete se ridică în picioare și îl opri din drum înainte ca acesta să apuce să se așeze la birou.
— Ești ocupat?
Horowitz ridică din umeri.
— Vrei să mergem să mâncăm ceva?
— Sigur.
Ieșiră din birou. În drum spre parcare, Pete se întoarse cu fața spre el.
— Știi că lucrez la știrea despre cei doi copii morți, nu? Frankie și Cindy Malone.
Horowitz își scoase pachetul de țigări.
— Da, am auzit ceva. Ți-am citit vreo două articole.
VP - 77
Pete se lăsă pradă curiozității.
— Chiar așa? Cum ți s-au părut?
— Nu-i rău. Trebuie să-ți mai cizelezi puțin stilul. Te repeți pe alocuri. Dar nu-i rău deloc.
Pete încercă să își mascheze zâmbetul și să se concentreze pe întrebarea pe care voia să i-o adreseze.
— Tipul ăsta care conduce investigații – Devlin – îl știi, nu-i așa?
— Da, din vedere.
Pete nu mai zise nimic, dar Horowitz îl întrebă:
— De unde ai știut?
— Când am dat nas în nas cu tine în arhivă, în ziua în care am primit ancheta, am scăpat pe jos o poză cu el. Ar fi putut fi vorba de oricine. Dar tu ai știut că era polițist.
Horowitz încuviință.
— Da, ne știm. Și ce-i cu asta? Investighez astfel de articole de treizeci de ani. E polițist. New York-ul nu-i un oraș așa de mare.
— Ai putea să mă ajuți să stabilesc o întâlnire cu el?
Horowitz ridică din sprâncene, iar Pete se grăbi să adauge:
— Vreau doar să-l cunosc. Să-mi dau seama cum e el ca om.
Horowitz era mereu cu ochii-n patru.
