— E al tău. E articolul tău. Tu ești șeful.
— Mamă. Vă mulțumesc. Vă mulțumesc, domnule Friedmann. Serios.
— Dacă o dai în baltă, ți-l iau. Nu stau la discuții.
— N-o să vă pară rău, domnule Friedmann.
— Da, cum să nu, dar dacă bunul Dumnezeu a ales să-l bage în spital pe cel mai bun reporter al meu pe secția de infracțiuni și să te trimită pe tine în locul lui, cine sunt eu să mă împotrivesc? El dă, El ia înapoi. Hai, dispari. Du-te și scrie un articol pe care să-l pot tipări.
∵
Trei zile mai târziu. În total douăzeci și două de zile trecuseră de când cei doi copii fuseseră dați dispăruți. Trei săptămâni de când Quinn îi spusese că
VP - 70
Devlin era de părere că Ruth Malone merita investigată. Și totuși, în ciuda informațiilor pe care le obținuse de la Quinn, în ciuda faptului că polițiștii parcă se ambiționaseră să continue cercetările și să găsească dovezi împotriva ei, încă nu o arestaseră. Pete avea o mulțime de întrebări. Ce reușiseră să afle? Ce nu reușiseră să afle?
Opri la porțile cimitirului, așteptând mașinile. Își lăsase sticla de Coca-Cola în mașină, temându-se să nu pară nerespectuos și își imagină gustul acela prelingându-se din sticlă, imboldul dulce al cofeinei.
După care auzi motorul unei mașini și văzu dricul înaintând spre el, în după-amiaza aceea fierbinte. Când trecu pe lângă el, zări o femeie mai în vârstă, cu spatele drept, cu buzele țuguiate, privind drept în față. Și un preot, pe chipul căruia se citea că îl așteaptă o zi grea la muncă.
Atât. Ambii părinți erau în continuare interogați la secția de poliție. Poate că simțeau o mică ușurare la gândul că nu trebuiau să vadă un alt coșciug micuț coborât în mormânt.
Un taxi opri la porta cimitirului și o văzu pe una dintre vecinele familiei Malone coborând din mașină – femeia care îi spusese încă din prima zi că cei mici fuseseră răpiți. Greta și nu mai știu cum. Ba nu – Gina. Gina Eissen. Era rumenă în obraji, transpirată, ținând strâns în mână o batistă și un buchețel de margarete albe. Îi întâlni privirea și dădu să treacă pe lângă el, dar rămase cu tocul blocat în pietriș și se împiedică. Pete o prinse de umăr și o ajută să se echilibreze.
— La naiba. La dracu’ cu pantofii ăștia, cu mama lor cu tot. La dracu’…
După care izbucni în plâns. Începu să plângă zgomotos bombănind furioasă.
— N-ar trebuie să fiu aici, ce drăcia naibii… nu e normal… ce vină au copiii ăștia…
Femeia începu să se vaite, iar el o bătu stânjenit pe umăr, îi luă batista din mână și i-o oferi. Se uită spre drumul prăfuit, întrebându-se cum naiba să o liniștească.
Își suflă nasul, își îndreptă spatele și se șterse la ochi, încercând să-și dreagă înfățișarea. Oftă zgomotos.
— Dumnezeule. Mulțumesc pentru… ei bine, mulțumesc!
— E o zi grea.
— Da, zise ea și scoase o sticlă pe jumătate goală din geantă. Noroc. A mai venit cineva?
— O singură mașină cu o femeie înăuntru.
— Probabil mama lui Ruth, răspunse femeia, dând sticla pe gât. Arăta de parcă ar avea un băț înfipt în cur?
Începu să râdă, dar se opri la fel de brusc precum începuse.
VP - 71
— La naiba, Gina, nu ar trebui să spui astfel de lucruri.
— Domnișoară Eissen… ești sigură că ești în stare să mergi la înmormântare?
Femeia mai luă o gură de whisky. Și încă una.
— Trebuie. I-am promis lui Ruth că merg. Are nevoie de cineva care l-a cunoscut cu adevărat. Nu doar din felicitările de la Crăciun, cineva care știe care era jucăria lui preferată și că nu-i plăceau morcovii, suspină ea făcând nervoasă semn spre biserică. Cineva care l-a cunoscut cu adevărat.
Se întoarse cu spatele la el și începu să meargă spre biserică, șchiopătând puțin pe tocul rupt, cu gambele ei groase ca două buturugi pe sub rochia cu tivul descusut, îndesând sticla de băutură în geantă.
Pete o prinse din urmă și o luă de braț.
— Lasă-mă să te conduc.
— Sunt bine. Nu am…
— Te rog, dă-mi voie să te ajut.
Și înainte să mai apuce să spună ceva, ajunseră la intrarea în biserică, iar el îi deschise ușa.
Slujba nu dură mult: doar Pete și Gina stăteau într-o strană și bătrâna de partea cealaltă. Gina făcu semn spre ea și îi spuse în șoaptă:
— Ea e bunica Kelly.
Pete o analiză în timpul slujbei: avea ochii uscați și buzele strânse. Femeia îi ignoră cu desăvârșire. La final, preotul se apropie de ea, se așeză lângă ea și o bătu pe mână. Începură să vorbească în șoaptă.
Pete continuă să o privească, iar ea se întoarse cu spatele la ei, de parcă ar fi simțit că era urmărită. Văzu ridurile adânci de pe chipul ei, buclele cărunte, pungile negre de sub ochi.
Își coborî privirea, bucuros că nimeni nu observă cum se înroșise la față și o conduse pe Gina spre ieșire, fericit să iasă la lumină și la căldură după
