— Friedmann e cumva la birou?
— E cu cineva în birou.
— Uite ce, am nevoie să-i transmiți un mesaj. Ar fi trebuit să mă întorc mâine. Spune-i că trebuie să mai rămân o săptămână. Tâmpitul de frate-miu a făcut accident cu mașina.
— La naiba!
— Exact, la naiba!
— Ce s-a întâmplat?
— Eram și noi într-un bar, jucam biliard, beam două beri. Am băgat și ceva tărie. Doar că tâmpitul ăsta nu ține la băutură. Și n-a vrut să-mi dea cheile de la mașină, îmi tot zicea că el e bine, că poate să conducă. Și uite că a ajuns la spital cu două coaste rupte, cu plămânul perforat și trebuie să
completez eu nenorocita aia de asigurare.
— Con, Dumnezeule. O să fie bine?
— Tâmpitul ăla? N-are nimic. Eu sunt ăla cu gâtul în guler. Și mi-au spus că șase săptămâni n-am voie să conduc.
Se auzi o voce pe fundal și îl auzi pe Con spunând:
— Imediat… Dumnezeule, nici măcar nu le merg telefoanele. Te sun din biroul asistentelor. Frate, trebuie să scap de aici. E un iad. Caniculă, țânțari peste tot, mă înțeapă ca toți dracii. Cum îmi dau drumul de aici și termin de completat documentele pentru asigurare, mă duc la primul birou de închiriat mașini care-mi iese în cale și pornesc la drum… da, da, te-am auzit.
Acum închid. În fine, o să mă întorc într-o săptămână, zic eu. Luni. Pe nouă.
Bine? Îi zici tu lui Friedmann?
— Sigur.
— Ce se mai întâmplă pe acolo? Ceva interesant? Merită să bag viteză?
— De unde să știu eu, Con? Doar sunt o simplă recepționeră, nu?
Pete aruncă o privire spre șirul de secretare, toate ocupate cu apelurile și notițele lor. Pete coborî privirea spre biroul său, spre notițele de la cazul Malone. La transcrierea interviurilor, la notițele și întrebările lui notate pe margini.
Trase aer în piept și încercă să răspundă pe un ton normal.
— Nu chiar. Câteva accidente de mașină. Nimic deosebit. Știi tu.
VP - 65
— Am înțeles. Bun. Tu spune-i că, dacă se întâmplă ceva important, eu mă
întorc luni la birou. Și stăm atunci de vorbă. Bine? Ai notat?
— Da, sigur. Luni, notă Pete în carnețelul lui, fără să-și ia ochii de la biroul lui Friedmann.
Dintr-odată, Janine ieși pe ușă cu Friedmann în spatele ei, cercetând încăperea din priviri. Pete se ridică în picioare, atrăgându-i atenția.
— Te las, Con. Ai grijă de tine.
Și închise telefonul. Friedmann îi făcu semn, iar Pete fugi în birou.
— Wonicke, trebuie să te duci în Queens. Chiar în clipa asta. Pe 68th Drive.
Au vești în ancheta Malone, dar nu știu exact ce.
Pete îi transmise lui Janine mesajul lui O’Connor și o luă la fugă spre parcare. Goni pe Williamsburg Bridge cât putu el de repede în vechiul lui Chevy, cercetând harta la fiecare semafor. Drumul era blocat, asfaltul parcă
strălucea în căldura amețitoare de august. Era o fundătură, probabil locul în care își dădeau întâlnire în weekend puștii bicicliști: un mic baraj și ceva tufăriș. Era genul de loc ce nu atrăgea atenția nimănui, la fel și cartierul în care locuia familia Malone.
Dar povestea familiei Malone ajunsese la știri și orice se întâmplase acolo în dimineața aceea, lumea deja începuse să se adune. Erau polițiști peste tot și mai mulți reporteri. Și câțiva curioși cățărați pe baraj. Atmosfera era alta: nici urmă de suferință. Nici urmă de empatie. Pete cercetă chipurile curioase ale mulțimii și își dădu seama că nu erau prieteni sau vecini, ci, cel mai probabil, străini prinși în drama aceea. Rămaseră în tăcere, cu brațele la piept, cu privirile ațintite spre polițiștii care intrau și ieșeau dintre copaci.
Așteptând cu sufletul la gură.
Pete ieși din mașină, ținând carnețelul în mână, transpirând în sacou. Își făcu loc printre reporterii veterani care se adunaseră în jurul unei furgonete.
Pe unii dintre ei îi recunoscu din pozele din ziar.
La asta visa și el: să devină unul dintre acei țipi. Să ajungă la locul faptei cu încrederea lor debordantă, cu mersul lor relaxat, cu abilitatea lor de a transforma vecinii și proprietarii de magazine în surse, cu măiestria lor de a țese o poveste din firele unui zvon.
Lucra la ziar de doi ani – doi ani în care redactase articole neimportante, doi ani în care locuise într-o garsonieră din care auzea noaptea metroul și pe vecinul nebun zbierând în somn – asta era șansa lui. Era sigur de asta. Era povestea lui.
Douăzeci și trei de minute mai târziu, zăriră un polițist îndreptându-se spre grupul de reporteri. Venea agale, trăgându-și cureaua sub burtă, fluturând bastonul în aer, lăsându-i să aștepte puțin. Unul dintre veterani –
Miller? Mellor? – își făcu loc prin valul de reporteri și ieși în întâmpinarea VP - 66
lui. Polițistul îi vorbi în șoaptă, celălalt bărbat îl ascultă atent, fără să
