trase de capotul roz aprins și începu să-și facă vânt la față. Se recomandă
drept doamna Gobek și, din câte observă Pete, le evită privirea cu desăvârșire; dădu din cap că nu știa nimic, chiar dinainte să vadă pozele. Nu, nu am văzut nimic, nu am auzit nimic, niciodată. Eu și soțul meu suntem doi oameni liniștiți, ne place să mergem devreme la culcare.
Femeia închise ușa, iar cei doi polițiști avură un schimb de priviri.
Trecură mai departe, iar Pete se duse în mașină, își aprinse o țigară și începu să-și revizuiască notițele.
Vecinii păreau nerăbdători să povestească despre familia Malone. Despre despărțirea părinților.
— Acum zece ani, nu aveam oameni ca ei în cartier. Oameni divorțați și toate cele. M-am mutat din oraș pentru că voiam liniște și pace. Și ia te uită
unde am ajuns.
— Nu pot să spun că-l învinovățesc că și-a făcut bagajele și că a plecat. Ai văzut-o cum arată? Cum se îmbracă? Sunt sigură că l-a înșelat.
— Frank Malone? Vai, e o bomboană de om. Iarna trecută, am ieșit într-o dimineață din casă și nu-mi pornea mașina. Stăteam acolo, neștiind ce să fac, pe cine să sun – și el a venit la mine, s-a oferit să mă ajute. În cincisprezece minute mi-a reparat mașina. Și n-a vrut să accepte niciun ban. Un adevărat cavaler.
— Cred că e puțin dusă cu capul, după cum se poartă, îi place să tragă la măsea. Chiar dacă era treaba ei să aibă grijă de copiii ăia. Ajunge tare târziu acasă, patru, cinci nopți pe săptămână, și înjură câteodată, ceva de speriat.
Prea vorbește lumea ca să nu fie adevărat, nu? O femeie ca ea – ei bine, numai Dumnezeu știe de ce-o fi în stare.
Toată lumea părea să fie împotriva doamnei Malone, iar asta îi stârni și mai tare curiozitatea. Voia să știe ce se întâmplase cu copiii. Voia să știe de ce nu arată ca o mamă îndurerată. Venise timpul să vadă cu ochii lui ce era la mijloc. Voia să știe ce avea de spus, să-și creeze propria părere despre ea.
Așa că se ridică, își aruncă țigara și se îndreptă spre clădire. Primul dintr-un șir de blocuri de cărămidă roșie, cu trei etaje: sărăcăcios, cu vopseaua decojită pe alocuri pe la ferestre. Auzi muzică de la o fereastră deschisă la etajul al doilea.
Merse la interfon și sună la apartamentul familiei Malone. Niciun răspuns.
Mai așteptă câteva clipe și încercă din nou. Nimic.
Îi scrise un bilețel pe care i-l lăsă în cutia poștală, alături de cartea lui de vizită. Îi scrisese că voia să afle versiunea ei, să o întrebe ce credea ea că li se întâmplase copiilor.
Mai rămase câteva minute lângă mașină, își aprinse o țigară, întrebându-se dacă avea să apară. Nimic.
VP - 69
∵
Luni dimineața, Pete ajunse chiar mai devreme decât de obicei. Luă la verificat ultimele articole, își deschise o Coca-Cola și începu să citească. Când îl văzu pe Friedmann traversând etajul, ieși în întâmpinarea lui:
— Aveți să-mi acordați un minut, domnule Friedmann?
Friedmann se uită la ceas.
— Bine, dar un minut să fie.
Pete îl urmă în biroul său. Friedmann se așeză în fotoliul lui, așteptând să
afle ce avea de spus.
— Mulțumesc, domnule. Știți, Con… O’Connor încă nu s-a întors. I-am spus lui Janine…
— Da, da, știu. Ceva accident cu fratele lui. Bla, bla, bla. Ce-i cu asta?
— Vreau să continui cu știrea.
Friedmann se lăsă pe spate și ridică din sprâncene.
— Cunosc cazul. Chiar dacă O’Connor se va întoarce la birou… nici măcar nu știm când se va întoarce. Cunosc cartierul. M-am familiarizat cu el. Vreau să îl cercetez în amănunt. Să fac niște săpături, să văd ce reușesc să mai aflu.
Își aminti de Ruth Malone: de chipul ei machiat, cu părul aranjat, de atitudinea lipsită de suferință.
— Cred că e ceva mai mult la mijloc.
Friedmann se ridică în picioare și luă cutia cu mâncare pentru pești.
— De cât timp ești la noi? Un an?
— Doi.
— Doi. Așa deci.
Împrăștie firimituri de mâncare pe suprafața apei, uitându-se lung la peștii care înotau spre suprafață, privindu-i în timp ce mâncau.
Se întoarse cu fața spre Pete.
— Bine.
— Bine?
