așa de tare, iar în timp ce citea aceste rânduri îl năpădea sentimentul acela de plictiseală și sufocare.
Doar că scrisoarea aceasta era diferită. O scoase din buzunar. În plic găsise un cec.
Reciti scrisoarea și parcă și-o și imagină la masa de la bucătărie, la lumina lămpii, cu părul ei cărunt și mâinile pătate de bătrânețe. Simți mirosul acela atât de cunoscut de lac de mobile și legume gătite.
Auzi glasul ei subțire și plin de speranță.
Nu-i cine știe ce, știi că n-am avut niciodată prea mult. Dar am continuat cu plățile și cu polița după moartea tatălui tău. Banii sunt în bancă, te așteaptă. Sunt sigură că o să ai nevoie de ei într-o bună zi. Când o să vină
vremea să te așezi la casa ta.
Văzu vorbele nerostite, speranțele, ar fi putut la fel de bine să le aștearnă
pe hârtie.
Împături scrisoarea și o băgă înapoi în plic. Brusc, simți nevoia să se întindă și să tragă un pui de somn. După care ceva îl făcu să ridice privirea și o zări pe Ruth Malone la fereastra apartamentului său. Era îmbrăcată cu o rochie simplă, dintr-un material care cădea ușor pe ea, lipită cu palmele și cu fruntea de geam, privind în jos spre strada luminată de ultimele raze ale soarelui. La lumea care mergea mai departe fără ea.
O privi în timp ce se uita la femeile și la copiii de pe stradă și își aduse aminte de cuvintele vecinilor ei. La ce avuseseră de spus la adresa ei. Poate VP - 74
că se simțea în siguranță acolo, în spatele geamului. Poate credea că, dacă nu știa ce vorbe umblau pe la spatele ei, cuvintele lor nu aveau să o rănească.
Ridică privirea spre ea, iar Ruth se întoarse într-o parte, odihnindu-și umărul și șoldul de fereastră. Își lăsă capul pe spate, iar mănunchiul bogat de păr roșcat căzu în cascade pe gâtul ei.
După care se întoarse de tot, sprijinindu-se cu spatele de fereastră. Se răsuci din nou, de parcă ar fi stat tolănită în pat într-o dimineață de duminică și nimic nu s-ar fi întâmplat. Se mișcă din nou și se opri cu palmele pe geam, cu privirea îndreptată spre cerul arzător. De parcă s-ar fi rugat.
Și, brusc, Ruth Malone nu mai părea în siguranță. Părea o molie ce pâlpâia în spatele ferestrei. Părea captivă.
Îl năpădi o dorință ciudată de a o atinge și, exact în clipa în care îi trecu acest gând prin minte, când își simți trupul tresărind rușinat, ea se uită fix la el. Făcu ochii mari și, preț de câteva clipe, înlemniră amândoi. După care buzele ei se deschiseră. Încet.
Pete coborî privirea, lăsă scrisoarea să cadă pe jos. Porni motorul, chinuindu-se să bage cheia în contact. Nu se mai uită în direcția ei, dar simți privirea ei îndreptată asupra lui până intră pe autostradă. Se simți expus, de parcă ar fi văzut până în sufletul lui, iar gândul acela îl sperie.
Ajunse acasă, se întinse pe pat și încercă să nu se gândească la ea. Dar mintea îi fugea la buzele ei deschise. La felul acela în care se uitase la el.
După care își dădu seama că mâna îi coborî până la pantaloni și că
începuse să se atingă prin chiloți, imaginându-și cum ar fi fost să sărute buzele acelea. Își imagină buzele acelea rujate în jurul bărbăției sale, mâna lui în părul ei roșcat. Brusc, își dădu chiloții jos, lăsându-i să alunece până la coapse și termină gemând. Își șterse mâna pe abdomen și adormi înainte ca lichidul lipicios să apuce să se usuce în zăpușeala nopții.
VP - 75
Capitolul 8
Așa era, pe atunci, durerea. O durere apăsătoare. Ca o piatră în gât, care nu o lăsa să înghită; ca o presiune în spatele ochilor, care o făcea să
lăcrimeze; ca o greutate în stomac. Simțea că nu putea să respire. Că nu-și putea bloca amintirile.
Clipă de clipă era cu ea, hrănindu-se cu suferința ei, niciodată sătulă.
Uneori stătea noaptea cu ea, ținând-o la piept, alintând-o, dar îi era imposibil să o liniștească. Era neagră, înfometată, imensă ca o gură mare și devenea cu atât mai mare și mai apăsătoare cu cât îi acorda mai multă atenție, până ce îi ocupa mintea, până ce nu mai era loc de cuvinte, de mâncare, de chipuri, până nu-și mai putea da seama dacă îi era sete, dacă era obosită, ori dacă
avea nevoie să facă un duș: rămânea doar întunericul acela vast.
Iar în interiorul ei: singurătate, pierdere. Nu-și mai găsea calea. Sigurul lucru pe care îl știa cu siguranță era că durerea aceea nu avea să dispară
niciodată.
Lumea ei era înconjurată de o negură a durerii, întindea mâinile după un ruj sau un creion, dar îi păreau străine și neîndemânatice pentru că nu le putea vedea clar de durere. Își bea cafeaua, ciugulea câte ceva de mâncare, dar toate aveau un gust amar, gustul durerii pe care o simțea pe limbă.
Vocile se auzeau înăbușit, de-abia ajungeau la ea în durerea aceea apăsătoare, iar ea nu putea să scoată niciun cuvânt pe gură. Învățase să
scuture, pur și simplu, din cap atunci când vocile făceau câte o pauză, ori când luau tonul unei întrebări. Nu, nu voia să mănânce. Nu voia să se întindă.
Nu voia să se roage. Nu voia să fie atinsă. Tot ce putea să facă era să țină cu ghearele de iepurașul de pluș al lui Cindy, pe care îl strângea la piept în durerea ei. Nu existau cuvinte care să o poată consola. Asta era suferința ei, iar oasele și răsuflarea ei deveniseră și ele durere.
Și în durerea aceasta apăru Devlin. Cu vocea lui fermă, fără pic de emoție în glas. Cu privirea lui fermă, aprigă și ageră ca a unei păsări de vânătoare.
Mereu la pândă.
∵
10 august. La douăzeci și șapte de zile de la dispariția copiilor.
Pete începuse să lucreze la alte știri, dar cazul Malone era încă prezent, ca o durere de cap enervantă, care nu-i dădea niciodată pace. În fiecare dimineață citea buletinul de știri, stătea de vorbă cu tipii de la investigații, trecea pe la secția de poliție după birou. De câteva ori îl prinsese la VP - 76
înghesuială pe Quinn la cafenea. Întotdeauna cu același rezultat: nu aveau dovezi noi.
Tocmai ce pleca de la birou, plănuind să meargă la un bar, să vadă un meci de baseball și să dea pe gât câteva beri reci, când îi ieși cineva în cale.
— Con.
