Vecinii doamnei Malone ne-au spus că nu știu prea multe despre ea.
Copiii obișnuiau să se joace cu alți copii din cartier, dar mama lor e
„mai retrasă din fire”. Una dintre femei ne-a povestit că doamna Malone obișnuiește să lucreze mult, mai ales pe tura de noapte, și că, drept urmare, duce un stil de viață „haotic”.
„Vă spun sigur că n-am mai avut niciodată genul ăsta de probleme”, a declarat mama a trei copii mici, care preferă să rămână anonimă.
Priveghiul pentru Cindy a fost ținut pe 19 iulie, la biroul de pompe funebre O’Rourke’s. Într-o parte a încăperii, părintele Contri, cu chipul lui VP - 59
măsliniu sub o cunună de păr cărunt, a ținut slujba cu o voce șoptită. Cindy e în rai acum, sufletul ei și-a găsit pacea. De cealaltă parte a încăperii era Ruth, îmbrăcată cu rochia ei nouă, neagră, cu un voal pe chip, încălțată cu pantofi cu toc și dresuri, după câteva pahare de votcă și cu o țigară în mâna tremurândă. Lumea venea să îi ofere condoleanțe, iar ea le întindea cealaltă
mână, îi întâmpina cu ochii ei sclipitori și nemișcați în spatele vălului negru și cu o voce aspră de la fumat și de la efortul de a-și stăpâni lacrimile.
Ar fi vrut să izbucnească. Să cadă în genunchi, să țipe în gura mare, să
implore, să se tânguiască.
— Ei sunt tot ce am mai de preț. Nu mi-i lua pe amândoi – sunt tot ce am mai de preț pe lumea asta!
În schimb, ridică privirea, își înghiți lacrimile și repetă:
— Copiii mei sunt foarte religioși, să știți. În fiecare noapte își spun rugăciunea înainte de culcare. În fiecare noapte.
Îi veni în minte o imagine: Frankie și Cindy, stând în genunchi lângă patul lor, la lumina ferită a lămpii, cu vocile lor duioase, repetând cuvintele acelea atât de cunoscute. După care îl văzu singur pe Frankie în fața ochilor, îngenunchind pe podeaua rece, cu ochii închiși de groază, șoptind disperat.
Implorând. Tânguindu-se. O să fiu cuminte. Te rog, Doamne! Te rog! Te rog din suflet! N-o să mă mai cert cu mami niciodată, te rog!
Ruth alungă acele gânduri. După care trase adânc din țigară, își aranjă
chipul și trecu la următorul invitat.
∵
Mai așteptară alte zece zile pentru ca poliția să le încredințeze trupul lui Cindy. Alte zece zile înainte de a o înmormânta.
Pentru Ruth fură zece zile în care tot așteptă ca fiica ei să se întoarcă la ea.
Zece zile în care așteptă vești despre Frankie. Zece zile în care suportă
întrebările lui Devlin.
Parcă și le amintea în ceață. Fiecare fusese sufocantă. Fiecare fusese o licărire palidă pe străzile aproape pustii, pline de praf maroniu și gălbui, genul de praf care îți intră în ochi, pe gât și care îți încețoșează gândurile.
Într-una dintre dimineți se trezi pe jos, în sufragerie: cu gura uscată, cu inima la gât. Simți o căldură la spate și, preț de o clipă, se sprijini de ființa aceea micuță de lângă ea. Încercă să-și imagineze: chiar dacă lacrimile îi curgeau printre pleoapele uscate, nutrea încă o speranță.
După care câinele începu să caște, se întinse și începu să mârâie lângă ea, astfel încât Ruth nu se mai putu preface și izbucni în plâns. Își duse pumnii la ochii umflați de lacrimi și începu să suspine, încercând să țină piept durerii. Auzi un schelălăit ușor lângă chipul ei și simți nasul umed și curios al lui Minnie, care începu să-i lingă sarea de pe chip. Îi auzi scheunatul VP - 60
îngrijorat și întinse mâna orbește spre ea, strângând-o la piept. Își îngropă
fața în mirosul ei cald, atât de familiar, își frecă pielea de blănița ei pufoasă.
Minnie începu din nou să schelălăie și o ținu la pieptul ei, încercând să ia și să ofere ce consolare avea în ea.
Într-o după-amiază vru să pună de cafea, dar își dădu seama că punga de Folgers era goală. Se duse în cămara goală, unde găsi doar un borcan de murături și o jumătate de cutie de biscuiți graham expirați. De-abia atunci își dădu seama că nu mâncase nimic toată ziua. Nu reuși să-și aducă aminte dacă mâncase ceva în ziua de dinainte. Nu-și imagina că va mai avea vreodată poftă de mâncare, dar un instinct firesc, de normalitate, o făcu să
se încalțe, să-și ia geanta și cheile.
Și, de parcă nimic nu era mai simplu decât să lase o lume în urma ei și să
pășească în alta, ieși pe ușă și o închise după ea.
Praful se lipi de pielea ei umedă și se pierdu în părul ei aspru și în cutele de pe rochia de bumbac. Manșetele albe erau murdare de sânge uscat. În spatele ochelarilor de soare, îi intră praful în ochii umflați, făcând-o să
lăcrimeze.
Mergea pe stradă fără să-și amintească unde voia să meargă, de ce ieșise din casă. Își văzu de drum, făcând abstracție de ceilalți pași, de vocile din jurul ei, de farurile mașinilor, de claxoane.
În tot acest timp, pașii ei băteau în ritmul unor povești nesfârșite, unor posibilități nesfârșite, fiecare dintre ele reprezentând un scenariu intens despre ce i se întâmplase lui Frankie.
Ridică privirea, își dădu seama că ajunsese în fața magazinului și își aminti că avea nevoie de cafea. Luă un cărucior, intră, ferindu-se de lumina puternică.
Pașii o purtară de-a lungul culoarului și puse mai multe lucruri în cărucior: o cutie albastră, o conservă cu o etichetă verde, o cutie cu ambalaj alb.
Continuă să meargă mai departe, umplând căruțul cu mai multe produse de pe rafturi, pentru că asta făceau oamenii.
Merse mai departe. Păși gândindu-se la Frankie, la chipul lui înlăcrimat, la vocea lui speriată. Și așteptă ca, în orice clipă, un nou gând să iasă la suprafață.
Ajunse la casă și văzu buzele casieriței spunând cuvinte pe care nu le auzi, dădu din cap că da și luă o pungă. După care văzu ce pusese în căruț. Biscuiți îi formă de animăluțe. Lapte cu cacao. Cerealele preferate ale lui Cindy.
