Nu era sigur de ce simțea că era atât de important să aibă articolul acela.
Dar hotărî să îl țină bine, pentru orice eventualitate.
VP - 86
Capitolul 9
Pete nu-și putea scoate din minte cuvintele lui Friedmann cum că în orice poveste trebuia să existe un personaj negativ. Lui i se părea că poliția nici măcar nu căuta alți suspecți. Se întrebă dacă se obosise cineva să o întrebe pe Ruth Malone pe cine bănuia ea că îi răpise copiii.
Trebuia să găsească o modalitate prin care să ia legătura cu ea.
Îi spuse lui Friedmann că avea o pistă și petrecu două zile în fața blocului ei, așteptând.
Și, în cele din urmă, o văzu ieșind din clădire.
O văzu îndreptându-se spre mașina ei, cu privirea în pământ, fără să-l observe.
— Doamnă Malone?
Pe sub stratul de machiaj îi zări chipul palid și obosit. Avea buzele uscate.
Nu-i zâmbi și nici nu-l întrebă ce voia de la ea. Așteptă, pur și simplu, ca el să
vorbească din nou.
— Doamnă Malone, numele meu este Pete Wonicke, de la ziarul Herald.
Vreți să-mi acordați câteva minute din timpul dumneavoastră?
— Ce… zise ea cu o voce groasă, după care își drese glasul. Ce vrei de la mine?
— Aș vrea să știu care este părerea dumneavoastră despre toate cele întâmplate. Mă întrebam dacă…
Femeia nu ridică tonul, nu se enervă și nici nu-i evită privirea. Rămase, pur și simplu, țintuită pe trotuar și răspunse:
— Nu.
— E important să…
— Nu mă interesează.
După care vorbi ca și cum ar fi fost un copil:
— Nu vreau.
— Doamnă Malone, asta ar putea să fie singura dumneavoastră șansă de a vă expune propria versiune.
Iar de data asta femeia îi zâmbi, dar cu un surâs lipsit de căldură sau umor.
— Mă îndoiesc. Voi, cei ca tine – zise ea, strâmbând din nas –, nu faceți altceva decât să mă necăjiți.
Scoase o pereche de ochelari de soare din geantă și și-i puse la ochi.
VP - 87
— Tot ce vreau e să fiu lăsată în pace, domnule Oricine ai fi tu. Lăsați-mă
în pace, zise ea cu o voce pierdută, după care își duse mâna la gură.
Urcă în mașină și porni în grabă.
Pete continuă să o urmărească, sperând la o nouă ocazie să stea de vorbă
cu ea. În timpul zilei nu obișnuia să iasă din casă. Mergea uneori să-și ia de mâncare. Se plimba pierdută prin magazine. Într-o altă zi se duse la salon să
se coafeze.
Dar noaptea era cu totul altă poveste. Ieșea în fiecare seară: la Callanghan’s, la Santini’s. De cele mai multe ori era în compania aceluiași bărbat: un tip scund, lat în umeri, palid la față, cu părul negru, lucios, îmbrăcat în costume scumpe, mereu cu trabucul în mână. Uneori ieșea cu grupul de prietene și o dată sau de două ori cu alți bărbați. Obișnuia să bea peste măsură, să râdă prea mult, se plângea că era încă devreme când ceilalți voiau să plece acasă.
Polițiștii erau și ei pe urmele ei. Patru polițiști care lucrau în schimburi.
Pete obișnuia să meargă la mașina lor, să le ofere țigări și gumă de mestecat.
După care rămânea să fumeze cu ei, încercând să-i tragă de limbă. Îi întreba despre anchetă, dacă aveau informații noi pentru el. Vorbeau adesea despre Ruth Malone, de cele mai multe ori făceau glume deocheate, însă când venea vorba despre anchetă, răspunsurile lor erau mereu aceleași:
— Cât de curând vom avea suficiente dovezi ca să o arestăm.
— Tu o să fii primul care o să afle, Wonicke.